Mda, cum povesteam în postul de acum ceva vreme, dacă vrei să nu superi pe cei din jurul tău – că eu unul cu siguranță am supărat pe mulți care nu sunt chiar în preajmă cu indicațiile prețioase privind recitatul bancurilor – spui bancuri despre alții. Nu-i spui olteanului bancuri cu olteni și nici ardeleanului bancuri cu ardeleni. Cel puțin nu de la început, când încă nu vă cunoașteți și n-ar trebui să vă permiteți chiar orice. Lasă impresia de neam prost… Lasă și impresia de aroganță, dar cea mai pregnantă e aia cu neamul prost.
După ce m-am împrietenit cu olteanul am început să spunem și bancuri cu moldoveni (el) și bancuri cu olteni (eu). Am bifat și etapa când eu spuneam bancuri cu moldoveni și el bancuri cu olteni. Așa, să nu fie nimeni supărat. Dar, înainte de asta am spus bancuri cu ardeleni. Și nu numai… Adică nu numai bancuri. Pentru că, uneori, realitatea e mai tare decât orice banc. Și, când spun asta, mă gândesc la o întâmplare povestită de regretatul Nea Gică Balabuti, cel mai vechi artist de teren din țară și pe care l-am cunoscut personal acum douăzeci de ani.
Nea Gică și-a trăit perioada de glorie înainte de era aparatelor digitale și a a telefoanelor cu cameră, dar în ultimii ani încă mai putea fi întâlnit pe litoral și împrejurimi. Încă îmi răsună în urechi „șlagărul”: „Nea Gică fotograful vă spune Bună dimineața și vă urează o zi frumoasă cu mult soare și multă bună dispoziție”, după care urma „refrenul”: „Cine mai vrea să facă poze? Mâine dimineață sunt gata!”
Acum câțiva ani, pe plajă, am observat că a trecut ora nouă și Nea Gică nu a venit să ne dea Bună Dimineața. Puteai să-i fixezi ceasul după el, așa era de punctual. S-a făcut ora zece și atunci mi-am dat seama că Nea Gică Fotograful a plecat într-o altă lume, să imortalizeze peisajele și personajele de acolo.
Cred că nu e adult care să fi mers pe litoral în copilărie și să nu aibă acasă sau măcar în amintirile lui o poză marca Nea Gică Balabuti. Și odată mi-a povestit o întâmplare pe care, la rândul meu, i-am povestit-o olteanului. Am râs amândoi și ne-am amintit de Nea Gică Fotograful.
- Un (ne)banc cu ardelean…
- Nu datorez(i) nimic sindicatelor
- Reforma care mi-a furat două zile pe săptămână
- Leana și Costel, nemernicii de la Curtea de Conturi
- Las Fierbinți la casa de marcat. Realitatea bate ficțiunea
La un moment dat, Nea Gică a aterizat pe plaja de nudiști unde un ardelean vero-vero a ținut să fie tras ]n poză. Nea Gică n-a așteptat rugat, că doar asta era ocupația lui de bază, așa că l-a tras în poză pe respectivul fără să-și pună niciun fel de întrebări. Și nici nu i-a pus, că doar ce-l interesa pe Nea Gică ce face ardeleanul cu poza. Clientul nostru, stăpânul nostru, dacă plătește, primește ce dorește…
A doua zi, la ora nouă, Nea Gică s-a înființat pe plajă și i-a dat poza omului. V-am spus că s-a întâmplat pe plajă la nudiști, da? Și ardeleanul vero-vero, cam pe la doi metri și o sută cincizeci de kile, a luat poza în mână, a privit-o îndelung și a început să se întrebe:
– Ni, mă, eu cui o să arăt poza asta când ajung acasă?
Exact! Ardeleanul era la nudiști și și-a făcut poză la nudul gol, cum ar spune experții în pleonasme. Și abia când s-a văzut cu poza în mână l-a ajuns din urmă procesul de gândire. Cui arăt eu poza asta, vere? La muiere? Păi ce să mai vadă, că doar știe ce e de văzut.
Dar, parolist, a plătit pentru fotografie. Că așa e firesc…
Simpatic, omul, mi-ar fi plăcut să-l cunosc personal. Acum Nea Gică trăiește în amintirile celor care l-au cunoscut, dar și în fiecare poză pe care a făcut-o. „Banii nu acum, banii la anul…” Îmi amintesc cu drag de Nea Gică Fotograful, cu pălăria lui mare, cu portavocea într-o mână și cu aparatul de fotografiat în cealaltă.