În atenția acelor persoane și personaje care nu mai pot de grija mea și-mi tot transmit pe diferite canale și tonuri să o las mai moale cu atacurile asupra sindicatelor deoarece „nu e bine” și „liderii de sindicat sunt și așa supuși la presiuni enorme”. Băi ciocoflenderilor, dacă ceea ce scriu eu strică dispoziția pentru măcar un singur lider de sindicat, înseamnă că ceea ce fac eu nu e timp pierdut, e exact ceea ce trebuie pentru ca învățământul să devină măcar în parte ceea ce trebuie să fie. Da, sunt realist, sistemul educațional din România nu va fi niciodată perfect, nici măcar departe de perfect, dar asta nu înseamnă că trebuie abandonat la discreția ministerului și a liderilor de sindicat.
De îndată ce a început să se vorbească despre plata hotărârilor judecătorești, „prietenii sindicatelor” au nuanțat atacul. Vezi, dacă nu era sindicatul, nu vedeai banii ăștia. Pentru banii ăștia trebuie să mulțumești sindicatului.
Eu unul nu înțeleg de ce trebuie să mulțumesc sindicatelor din învățământ. Au făcut ceva mai mult decât treaba pentru care dascălii plătesc cotizații? Din contră, se poate spune că nu au făcut mare lucru. Au negociat pe sub mână privilegii pentru lideri și i-au lăsat pe profesori cu ochii în soare la modul cel mai propriu. Nu de alta, dar vara trecută a fost plină de proteste ale dascălilor. S-au pichetat sedii de ministere și instituții, s-au făcut marșuri de protest cu rezultate egale cu zero. Ministrul de resort și premierul nici măcar nu s-au obosit să iasă la discuții. Mult mai sănătoasă era o grevă la Bacalaureat, dar nici nu s-a discutat despre așa ceva. Nu am pentru ce mulțumi sindicatelor și cu atât mai puțin liderilor acestora. Hotărârile judecătorești au fost plătite cu întârziere și asta se datorează în primul rând lipsei de implicare a liderilor.
- Un (ne)banc cu ardelean…
- Nu datorez(i) nimic sindicatelor
- Reforma care mi-a furat două zile pe săptămână
- Leana și Costel, nemernicii de la Curtea de Conturi
- Las Fierbinți la casa de marcat. Realitatea bate ficțiunea
Nu, nu trebuie să mulțumim nimănui pentru ceea ce ni se cuvine. Drepturile câștigate în instanță nu sunt pomeni sindicale, sunt obligații legale pe care statul a fost forțat să le respecte. Iar dacă a fost nevoie de ani de procese pentru a ajunge acolo, asta nu e o medalie pentru sindicate, ci o dovadă că au fost, cel puțin, ineficiente. Să vii după aceea și să ceri recunoștință e nu doar ridicol, e ofensator. Nu veni, vericule, să-mi spui cât de mult bine mi-a făcut mie sindicatul pentru că îmi spui cumva în față că sunt prost. Da, prea prost pentru că nu văd singur ce e de văzut și am nevoie de „ajutor de specialitate”. Dacă nu văd binele făcut de sindicat înseamnă că acel bine nu există. Măcar atâta discernământ pot să livrez și eu.
Cât despre „presiunile enorme” la care ar fi supuși liderii de sindicat, hai să fim serioși. Presiunea reală e în cancelarii, nu în birouri. Presiunea e la profesorul care face naveta, care scoate bani din buzunar pentru materiale, care își împarte salariul între facturi și nevoile copiilor. Acolo e presiunea, nu în funcțiile confortabile, cu degrevări și indemnizații generoase. Dacă asta înseamnă „presiune enormă”, atunci e cea mai bine plătită presiune din sistem.
Sindicatele ar fi trebuit să fie motorul unor acțiuni ferme, nu frâna lor. În loc să capitalizeze nemulțumirea reală din sistem, au preferat să o dilueze, să o negocieze în șoaptă și să o închidă rapid, înainte să devină incomodă. Protestele au fost gestionate ca niște supape de siguranță: suficient de zgomotoase cât să pară că „se face ceva”, dar suficient de inofensive cât să nu deranjeze cu adevărat. Rezultatul? Zero. Exact cât valorează și „lupta” lor din ultimii ani.
Adevărul e simplu și incomod: prea multe sindicate din învățământ nu mai reprezintă profesorii, ci propriile lor structuri. Au devenit instituții care se autoprotejează, se autofinanțează și se autojustifică. Iar când cineva îndrăznește să spună lucrurilor pe nume, apare corul de „binevoitori” care cer liniște, decență și… mai ales tăcere.
Nu, mulțumesc. Dacă liniștea lor înseamnă stagnarea noastră, atunci gălăgia e nu doar justificată, ci necesară. Pentru că un sistem în care critica deranjează mai mult decât nedreptatea e un sistem care merită zguduit din temelii.