În septembrie, atunci când a început nebunia cu normele de predare umflate peste noapte pe motiv de criză apocaliptică, am început ca, la fiecare sfârșit de săptămână, să prezint un bilanț al orelor de muncă efectivă depuse în plus, efectul direct al „reformei” tandemului Bolojan – David.
Din păcate, presat de activități școlare și ceva proiecte personale – da, am și eu o viață și nu simt nevoia să o dedic doar catedrei – am renunțat la acea contabilitate. Plus că până și cronometrarea și adunarea minutelor și orelor era cronofagă; nu destul că îmi mânca statul timpul aiurea, mai pierdeam și eu timp cu contabilizatul. Totuși, de pe la începutul anului calendaristic am început să mă întreb. Care e faza? De ce să nu contabilizez timpul muncit aiurea? Până la urmă, e vorba de timpul meu, furat de minister și guvern. Poate se va ivi vreodată prilejul să le reproșez în față abuzul și e cazul să vin cu date concrete. Sau poate că sunt colegi care acceptă situația gândindu-se doar la faptul că norma de predare a crescut cu două ore și „nu e chiar sfârșitul lumii”. Poate – sau mai degrabă e obligatoriu – să știm exact cum stăm și cât timp ne fură statul pentru a face economii la buget. Economii pe care să le bage în buzunarele bugetarilor fericiți, pe care criza nu-i atinge nici în vis. Păi avem magistrați care trebuie pensionați la 48 de ani, cu pensii de câteva ori mai mari decât salariul pe care-l poate primi un profesor în prag de pensie, undeva pe la șaptezeci de ani.
Mai avem și polițiști ce trebuie pensionați mai devreme, angajații din noua Securitate, mai avem de plătit și pensii speciale. Statul are nevoie de bani și de unde e mai simplu să-i ia decât de la dascăli și copii?
Dar să revin la programul de lucru, la timpul pe care statul mi-l fură efectiv fără a oferi vreo compensație materială, ba dimpotrivă, Bolojan are tupeul să-mi compare programul de predare cu cel al unui profesor din Germania. De salariu nu a pomenit nimic, doar nu e chiar atât de „realist”. La douăzeci și șase de ani și ceva mărunțiș la catedră, cu Gradul Didactic I susținut în 2010, am tot dreptul la degrevarea de două ore. Șaisprezece ore de predare pentru un dascăl trecut de o anume vârstă e echitabil. Era echitabil, că nu mai este. Degrevarea au halit-o Bolojan și David. Norma de predare va crește cu cel mult două ore, asta au spus. Cel mult două ore, Nea Bolo. Cel mult două ore, băi Șocâte – Șocâte e Daniel David.
- The Art of Being a “Model” Employee in Romania
- Ești profesor, vrei în concediu, dar nu ai bani?
- Glumele lui Tomac
- Un (ne)banc cu ardelean…
- Nu datorez(i) nimic sindicatelor
Cel mult două ore au însemnat pentru mine „doar” patru ore în plus la norma de predare. Un amănunt ignorat de premier și fostul ministru al Educației. Lasă, au muncit fraierii pe gratis până acum, de ce să nu muncească și de acum încolo? Doar au vocație.
Aparent, patru ore în plus, nu? Adică nu e sfârșitul lumii, țara e în criză și eu mă plâng pentru patru ore în plus la norma de predare. Da, mă plâng. Printre altele și pentru că patru ore de predare nu înseamnă doar timpul afectat predării.
Patru ore de predare înseamnă măcar patru ore de pregătire pentru a preda. Patru ore în plus la predare nu înseamnă că te duci, pur și simplu, în fața clasei, și predai. Pentru a preda te pregătești, mai ales când ești pus în situația de preda discipline noi. Te pregătești mai mult decât pentru disciplinele pe care le predai în mod obișnuit. Mai ai de corectat teste, de pus note, de făcut o mie de alte chestii, dar să spunem că patru ore de predare înseamnă doar alte patru ore de pregătire și ce mai trebuie.
Până acum sunt opt ore. Nu în total, ci până acum, pentru că mai urmează. Mulțumită reformelor celor doi salvatori de țară și educație, numărul de cadre didactice din școală e mai redus ca în anii precedenți. Nu mare lucru, ar spune unii. Ba e, și vă spun de ce. Nu mai sunt suficienți profesori pentru a acoperi serviciul pe școală, așa că anul acesta am marcat o premieră. Două zile de serviciu pe școală pe săptămână. Cam trei ore adăugate la programul zilei. Vii cu jumătate de oră mai devreme la școală, pleci cu o oră și jumătate mai târziu. În pauză nu te relaxezi, deși ai nevoie, pentru că ești de serviciu, așa că pauzele active le contabilizez ca timp furat de stat. Unsprezece ore? Cam atâtea au ieșit, nu? De fapt, mai trebuie încă vreo patru, că de serviciu fac de două ori pe săptămână. Cincisprezece ore, la care se mai adaugă măcar una pentru „activități diverse”, care derivă din cele patru ore în plus.
Până ca Șocâte să lovească cu reforma, după finalizarea programului de predare, mă retrăgeam acasă și după masă – că profesorii mai și mănâncă – mă apucam de lucru. Acum nu mai fac asta. Oboseala își spune cuvântul, nu mai e o chestie ocazională, a devenit ceva cronic, așa că îmi trag și eu sufletul. Mă odihnesc la modul cel mai zdrobit cu putință. Nici măcar nu mai sunt în stare să citesc. Nu mi-e rușine să recunosc, dar adesea mai și adorm. De ce? Tocmai am spus, oboseala a devenit cronică. Mă odihnesc măcar o oră în fiecare zi înainte de a mă apuca de hârțogăraie și pregătirea lecțiilor. E ca într-un meci de box după ce ai încasat o lovitură care te-a trimis la podea. S-au adunat șaisprezece ore? S-au adunat…
Cam mult timp pierdut pe altarul educației, în schimbul căruia nu am primit decât reproșuri. Că am contribuit la deficit, că nu muncesc destul, că elevii nu au nu știu ce rezultate și altele asemenea. Șaisprezece ore furate din timpul meu la modul cel mai nesimțit posibil și autoritățile nu doar că nu recunosc asta, dar aruncă sacrificiul meu în derizoriu. Hai, că nu e mult, douăzeci și patru de minute pe zi, asta spunea Șocâte pe vreme când încă spurca ministerul. De la douăzeci și patru de minute pe zi la două zile de muncă în plus pe săptămână e cale lungă, dar uite că Șocâte și deja fostul premier Bolojan l-au străbătut dintr-o singură lege strâmbă.
Evident, statul nu oferă nicio compensație materială pentru două zile de trudă în plus. Aș prefera ca orele suplimentare să-mi fie plătite ca în Germania. Dacă tot ne compară Bolojan programul de lucru cu cel al profesorilor teutoni.