O analiză care, nu foarte posibil, ci în mod sigur, o să-mi aducă mai mulți dușmani decât am. Nu duc lipsă de așa ceva, dar consider că a sosit momentul să nu mai tac și să spun câte ceva despre ceea ce înseamnă cu adevărat sistemul editorial dintr-o țară în care populația cumpără în medie câte o carte pe an de cap de locuitor. De citit se citește și mai puțin și pentru asta mă simt și eu cumva responsabil deoarece nu am reușit niciodată să citesc toate cărțile pe care am reușit să le achiziționez de-a lungul unui an.
Sistemul editorial românesc e caracterizat de o practică ce nu mai poate fi ignorată, o practică parșivă, care nu mai are nimic în comun cu excepția, ci tinde să devină regula. Despre ce e vorba? Despre autofinanțarea publicării. Vrei să devii scriitor? Păi e foarte ușor; nu mai e nevoie să trimiți manuscrisul la evaluat, să aștepți nu știu cât până să fii respins astfel încât să o poți lua de la capăt cu inima curată. Nici talentul nu mai e necesar și dacă nu le ai cu gramatica și exprimarea nu e chiar nicio problemă atâta timp cât ești dispus să plătești din buzunar publicarea cărții. Actul de creație e degradat la cel de prestare de servicii plătite, iar editorul devine doar un individ zelos care nu urmărește decât să facă parale, nu să promoveze autorii și consumul de carte.
Cauza – de ce s-a ajuns ca tot mai mulți autori să-și finanțeze apariția cărții?
Ne place sau nu, piața de carte e în colaps, menținută de acei cititori inimoși care cumpără într-un an cărți cât pentru un cartier întreg la care se adaugă vacile de muls ale editorilor – mda, cei care scot bani din buzunar pentru a-și finanța visul de a-și vedea numele pe o copertă. Autori e prea mult spus…
Tirajele uriașe sunt doar amintirea unor vremuri ce nu vor mai reveni, așa că editorii, nedorind să-și asume riscuri financiare, transferă tot riscul pe autor. Vrei carte? Plătești…
Problema adevărată e faptul că multe edituri au doar denumirea asta și mai nimic în comun cu ceea ce presupune o editură adevărată. Funcționează ca SRL-uri sau II-uri de apartament și nu dispun de bugete de promovare, iar rețeaua de distribuție e inexistentă. Singura șansă de supraviețuire? Fraierii care ține neapărat să-și vadă numele pe o copertă și și-au luat cu reject de la editurile adevărate (asta dacă au încercat varianta asta, dar mulți sar direct cu banul la editura de cartier). Asta pentru că în România paradoxul e dus la maxim. Avem o adevărată inflație de autori, stăm prost doar la capitolul cititori. Au unii impresia că validarea socială și numai vine la pachet cu numele afișat pe o copertă. Dacă există nișă, apar și cei dispuși să o exploateze. Dai banul și primești cartea…
- România fără cultură – mârșăvia din sistemul editorial românesc
- Profesorii nu sunt fanatici religioși
- Ca în Germania, Bolo, dar exact ca în Germania
- Privilegii sindicale pe banii celor din cancelarie
- Rezistența din cancelarie – semnele unei rupturi în Educație
Evoluția – de la redactorul de colecție la prestatorul de servicii
Anii ’90 – editurilor le mergea surprinzător de bine, autorii o duceau mai prost, dar editurile nu. După ce Ceaușescu a simplificat peisajul a exista o foame de literatură la români ceva de speriat. Cărțile se produceau în cantități industriale și se vindeau chiar dacă, din mai toate punctele de vedere, erau maculatură. Da, genul acela de cărți de unică folosință; am cumpărat o mulțime pe care doar le-am citit, că de recitit nu s-a mai putut. Cărți prost legate, pe hârtie ordinară… Ce să mai vorbesc. Dar viitorul domeniului arăta promițător.
Anii 2000 – editurilor le merge prost și foarte prost. Multe dispar, câteva înțeleg cum funcționează piața de carte, se reorganizează și rezistă. Indivizii care simt nevoia de validare printr-o copertă sunt tot mai mulți. Câțiva indivizi profită de nișa tot mai largă, unii nici măcar nu erau editori, ci doar băieți descurcăreți. Îți public cartea cu condiția să cumperi jumătate din tiraj. Aparent ofertă, în realitate „editorul” își acoperea cheltuielile cu vârf și îndesat și mai scotea și profit. Autorul devine dintr-o dată și cumpărătorul propriilor cărți. Asta nu înseamnă validare, ci escrocherie.
Prezentul sumbru. Editurile care prestează servicii dubioase s-au înmulțit, iar la escaladarea fenomenului au contribuit și profesorii. Ai nevoie de punctaj la gradație, transfer? Oferim servicii complete. Copertă (mediocră, dar de asta pachetul e așa de ieftin), hârtie și tipar de calitate – mda, s-a schimbat ceva și pe palierul ăsta. 50 de exemplare, dar dacă mai băgați la înaintare două sute de lei vă oferim o sută. Ce spuneți? Există și variante mai „sofisticate”, autorul plătește tot, dar nu primește decât cel mult câteva exemplare de autor. Editura se ocupă de distribuție pe principiul „Dacă merge, merge, dacă nu, nu”, dar scriitorul nu vede nici măcar un leu din investiție.
Dezastrul comis?
În afară de faptul că tot prostul se crede autor și îndreptățit să te preseze să scrii recenzii grozave despre capodopera lui? Am trecut prin ceva experiențe din categoria asta și chiar nu vreau să repet experiența, ceea ce e oarecum de rahat deoarece atâta timp cât toate exemplarele dintr-o ediție unică se găsesc stivuite în sufrageria autorului, prin urmare care e problema că are parte de o cronică nu prea măgulitoare? A, că s-ar putea să dăuneze viitoarelor vânzări? Care vânzări, nenișorule?
În primul rând putem vorbi de distrugerea filtrului valorilor. E drept că se publică masiv peste tot în lume, adesea după modelul descris mai sus, dar hai să ne concentrăm pe România. Dacă autorul plătește, editura publică orice mizerie, iar uneori aceste mizerii ajung pe rafturi.
Autorul de bună credință devine proscris, nu mai poate trăi din scris. Și dacă nu mai poate trăi din scris, meseria devine hobby. Câți autori talentați s-au reorientat spre alte domenii de activitate pentru că scrisul nu le oferă și atât de necesara satisfacție materială? Mult prea mulți.
După decepția autorului de bună credință a urmat cea a cititorului. Cum spuneam, multe mizerii au reușit să ajungă pe rafturile librăriilor fizice sau virtuale, ceea ce pentru mulți cititori asta încă reprezintă o garanție. S-ar putea să nu te apuce dezgustul după prima carte, poate nici a doua, dar după vreo zece-douăzeci ajungi să te întrebi dacă mai are rost să dai șanse peste șanse literaturii române. Și ajungi la concluzia că nu. Mai ales că unii autori dau dovadă de agresivitate fără margini, respingând orice critică.
Soluții propuse pentru remediere
Legislația în domeniu nu doar că e deficitară, dar și ceea ce există e prost aplicat sau deloc. Nu e nevoie doar de legislație, ci și de disponibilitatea de a o aplica. Drepturile de autor trebuie protejate, ceea ce nu se întâmplă în România (vorbesc dintr-o amarnică experiență personală) și clauzele gen autorul plătește, editura distribuie și rămâne cu banii trebuie să dispară.
E nevoie și de transparență privind vânzările deoarece multe edituri bagă tiraje nedeclarate pe piață, iar autorul primește, în cel mai bun caz, doar bani de țigări. De o țigară, acolo, nu de un pachet întreg, că și papiroasele s-au scumpit.
Autorii nu trebuie doar să scrie, ci și să se educe, să priceapă că o editură care cere bani pentru publicare nu e chiar editură, ci doar o afacere deținută de cineva care habar nu are ce înseamnă piața de carte. Editura care nu oferă distribuție și promovare nu e editură, e doar o escrocherie cu pretenții. Self-publishing-ul digital e o variantă mai ieftină și de mii de ori mai onestă decât ceea ce oferă „editurile”. Publici, investești în publicitate, dar măcar obții o șansă.
În concluzie, transformarea autorului în „sponsor” al editurii este forma supremă de parazitare culturală. Această practică a transformat literatura dintr-un dialog spiritual într-o tranzacție comercială umilitoare, unde cel care depune munca cea mai grea (creația) este singurul care nu este plătit, ba chiar este pus să plătească.