Foarte promițător pe vremea când se ocupa de politica de provincie, Bolojan a reușit să dezamăgească la scurt timp după ce s-a mutat la Palatul Victoria. Măsurile de austeritate, atât de necesare, au lovit în cele mai vulnerabile pături ale societății, ceea ce alimentează nemulțumirea populației. Bine, domnule, țara a fost dusă în prăpastie de politicieni, dar de ce să plătim noi prețul redresării? Și asta în condițiile în care Bolojan a declarat că nu e momentul pentru vânătoarea de vrăjitoare. Adică plătim iar datoriile și ce mai de plătit, dar nimeni nu este tras la răspundere, așa cum ne-am obișnuit.
Prin urmare, faptul că i se cere să plece nu e o surpriză. Există voci din PNL care îi cer să o lase mai moale, dar premierul se pare că e cam tare de urechi. Mai rău decât asta, nu prea le are cu comunicarea. În loc de explicații punctuale, Bolojan vântură steagul apocalipsei. Dacă nu tăiem bursele la elevi și studenți, se duce țara de râpă. Dacă nu creștem TVA la carte, România o să ajungă atât de rău încât nu o să mai conteze că e populată cu o nație de analfabeți.
Situația nu e așa sumbră cum o prezintă premierul, iar omul de rând s-a cam săturat să i se ceară fără să primească nimic în schimb. Și poate cel mai mult a iritat comparația cu familia. „Suntem ca o familie care are 5700 de lei venit pe lună și cheltuie mulți ani 7200 de lei”.
Ei bine, la comparația asta Bolojan a fost surprinzător de sincer, dar și cinic. A vrut să inducă ideea că atunci când vin vremuri de criză într-o familie, toată lumea trebuie să facă sacrificii pentru a depăși momentul. Personal, preferam să vorbească despre comunitate, nu despre familie. Pentru că într-o familie, sacrificiile nu se fac cu aceeași măsură. În vremuri de criză cei mai afectați sunt bunicii și părinții, care duc greul pentru ca cei mici să resimtă cât mai puțin din povara restricțiilor. Ori, s-avem iertare, în momentul de față România este o mare familie.
- „Famelea” Bolojan
- Greva care n-o să mai fie pe motiv de sindicate responsabile
- Apel către profesori: Nu vă mai lăsați prostiți!
- România fără cultură – mârșăvia din sistemul editorial românesc
- Profesorii nu sunt fanatici religioși
O familie în care rolurile au fost dictate arbitrar, iar costurile crizei plătite de cei care au primit cel mai puțin. O familie disfuncțională, dar care se vrea normală, în care părinții și bunicii se culcă nemâncați doar ca odraslele să aibă tot ce își doresc. Pentru că, nu-i așa? Copiii nu trebuie să sufere. Asta e familia românească, acea familie în care părinții umblă cu tălpile la papuci legate cu bandă adezivă, dar odraslele au telefoane care costă cât o mașină nouă și, desigur, BMW tip tingire că nu au fost bani și de mașină nouă. Da, ar spune unii, dar sunt copiii noștri.
În familia asta cât o națiune, în care rolul de părinți ni s-a impus fără explicații, copiii nu prea mai sunt ai noștri. S-au tăiat bani de la învățământ și sănătate, dar s-au găsit parale pentru magistrați și SRI. Arată a familie? Cam da… Sau, dacă vreți, putem vorbi de acea familie în care babacii beau și freacă banii în neștire în timp ce copiii cerșesc coji de pâine prin vecini. Timpul trece, iar de vigoarea tinereții și parale se alege praful și ghici cine trebuie să-i întrețină pe inconștienții ăia bătrâni? Exact, copiii crescuți din mila străinilor.
Indiferent despre ce „familie” e vorba, tot nu e bine. Fie că vorbim de o familie responsabilă, fie că de una disfuncțională, sacrificiile sunt disproporționate. Unii plătesc mai mult decât își permit, alții primesc mai mult decât merită. Și asta, dacă analizăm la nivel național, nu mai e familie, e jecmăneală pe față. Într-o astfel de „familie” sacrificiul nu mai are cum să reprezinte o virtute, ci devine o obligație impusă celor care au mai puțin pentru a nu deranja confortul celor care au avut tot timpul mai mult decât le trebuie.