Chiar dacă, după absolvirea facultății, am cochetat o perioadă cu ideea de a face doctorat, atunci când mi s-a oferit ocazia de a-mi adăuga și o diplomă de doctor în portofoliu am decis că nu e cazul. Nu, chiar nu am nevoie de doctorat. Pot spune că am refuzat cu îndărătnicie, având în vedere că au existat mai multe ocazii. Hai, domnule, și fă și tu un doctorat. E la buget, nu trebuie să plătești. Ești băiat deștept, silitor, poți să faci doctoratul pe bune.
Să fac doctoratul pe bune… Nu, chiar nu-mi trebuie doctorat. Recunosc, îmi place să citesc, să mă documentez, îmi place să și scriu, deși ceea ce scriu eu nu se prea încadrează la ceea ce scriu „doctorii”, dar chiar nu am considerat că am nevoie de așa ceva. De mai bine de un sfert de veac lucrez ca profesor în preuniversitar. În fișa postului nu e trecut nicăieri că am nevoie de doctorat, deci… Prefer să citesc, să mă documentez și să mă auto-instruiesc pentru mine, pe ceea ce simt eu necesar, nu pe structura rigidă a doctoratului.
În urmă cu ceva ani, doctoratul însemna ceva, era o culme pe care prea puțini o atingeau. Acum culmea a devenit un soi de deal ceva mai înalt pe care se poate cocoța oricine are diplomă de licență. Nici măcar nu trebuie să fii foarte deștept să poți accesa doctoratul și aici apare marea problemă. Foarte mulți dintre aspiranții la titlul de doctor nu văd nicio problemă în plagiat. Cărțile se fac din cărți, nu așa spun clasicii universităților românești? De ce să muncești ca sclavul la galere – cam asta presupune un doctorat dat pe bune – când poți să iei totul de-a gata prin metoda doctorală Copy – Paste. Se practică într-un asemenea hal încât o teză de doctorat scrisă pe bune e privită cu suspiciune. Cum, domnule, idiotul ăsta chiar a muncit pe bune să scrie cărămida asta? Păi ăsta e prost ori se preface?
La modul general, calitatea doctoratelor lasă atât de mult de dorit încât s-a ajuns în situația paradoxală că tezele de doctorat sunt secretizate. Nu pentru toată lumea, ci pentru cine trebuie, adică indivizi bine ancorați în politica mare. Iar secretizarea doctoratelor vine cu serioase semne de întrebare. Păi rolul unei lucrări de doctorat este să ducă lumea înainte, să aducă ceva în plus la zestrea culturală și intelectuală. Dacă-l secretizezi, unde mă-sa mai este contribuția respectivă?
- Bolojan, luptă cu impostorii, nu cu sporul
- 1 și 8 Martie 2026 – pagubă dublă pentru buget. Profesorii sunt de vină
- Mihai Dimian, următoarea victimă? Când Educația devine post suicidar în Guvernul Bolojan
- Noaptea ca hoții – programa de română aprobată pe sub masă
- Declarații de avere – Hadăr minte prin omisiune, liderii locali o rezolvă prin dispariție totală
Cu asta ar trebui să se lupte Bolojan, nu cu sporul de doctorat. Cu impostura cu pretenții academice, nu cu banii care vin la pachet cu diploma de doctor. De aici trebuia pornită lupta cea mare. Hai să eliminăm doctoratele alea dubioase, plagiate de la un capăt la altul și apoi, cine mai rămâne în picioare, să primească spor de salariu. Asta dacă în fișa postului e trecut doctoratul. Dacă nu… Dacă nu, nu văd nicio problemă ca doctoratul să rămână o realizare personală.
În final, doctoratul românesc a ajuns o monedă devalorizată: oricine o poate cumpăra cu bani, timp minim și conștiință zero. Când o teză scrisă cinstit e privită cu suspiciune, iar cele furate circulă nestingherite (sau sunt secretizate strategic), înseamnă că sistemul academic și-a pierdut orice credibilitate. Nu sporul de doctorat e problema – problema e că titlul de doctor nu mai garantează nimic, nici competență, nici onestitate intelectuală. Nimic, nimic, nimic… Lupta adevărată ar trebui să înceapă cu verificări riguroase, cu eliminarea plagiatelor masive și cu transparență totală. Abia atunci, un doctorat adevărat ar merita respect – și eventual un spor la salariu.
Până atunci, eu aleg să rămân fără tapet cu pretenții intelectuale. Citesc, mă documentez, scriu ce cred că merită, fără să-mi pun pe frunte o diplomă care azi miroase a impostură mai mult decât a știință. Și nu regret deloc.