Așa cum am promis în postul precedent, îmi fac datoria și ofer gratis o soluție de bun simț pentru revitalizarea învățământului românesc. A mult loc de mult mai bine și, datorită lui Daniel David, a rămas prea puțin loc de mult mai rău. Nu i-a luat prea mult timp să demonstreze că Ecaterina Andronescu nu e decât o amatoare când vine vorba de demolat sistemul de învățământ.
Cum am scris, soluția nu e blindarea viitorilor profesori cu diplome și masterate lipsite de acoperire în cunoștințe și abilități (dar doldora de cunoștințe inutile, din categoria teoriei idealizate). Soluția de bun simț este instruirea temeinică a acestora în vederea carierei didactice. Practică pedagogică de calitate, făcută sub îndrumarea dascălilor care chiar știu ce înseamnă să fii profesori.
Ei bine, azi o să ridic puțin miza – sau o să o scad; depinde de punctul de vedere – și țin să precizez că practica pedagogică a viitorilor dascăli trebuie să aibă loc în școlile de cartier, acolo unde realitatea vieții de zi cu zi e cât se poate de prezentă. Nu te ajută prea mult să faci practica pedagogică într-o școală fanion, cu copii selectați prin metode mai mult sau mai puțin legale (o practică destul de întâlnită pe meleagurile noastre). Ajută, dar nu cât e cazul, vorbesc din proprie experiență; am făcut practica pedagogică într-un liceu cu pretenții și o școală de elită, dar chiar și acolo m-am lovit de câteva cazuri destul de… Mă rog, mai bine tac, nu e vorba despre mine, e vorba despre cum naiba reușim să reparăm sistemul ăsta de învățământ care nu doar că e defect, dar reforma de tip Șocâte amenință să-l „rezolve” complet.
Practica pedagogică de calitate, asta e soluția, însă în momentul de față nici măcar așa ceva nu se mai face. Asta e realitatea zilelor pe care le trăim. O realitate ignorată de factorii de decizie și asta doar pentru că statul și-a pus în cap să facă economii.
- Practica pedagogică, îngropată de Șocâte și contabilitatea universitară
- Reforma cu două masterate și zero eficiență
- Unde e degrevarea, domnule ministru?
- Invitat la FILIT Iași
- Câte ore pe săptămână lucrează un profesor?
Cei care visează să fie profesori – sau se gândesc că nu se știe, așa că își iau și plasa asta de siguranță – bifează în facultate și mizeria aia numită Modul Psihopedagogic. Spun mizerie nu pentru că ar fi mizerie, ci pentru modul în care a ajuns să fie tratată partea cea mai importantă a modulului, și anume Practica Pedagogică. PRACTICA PEDAGOGICĂ, mai exact, scris cu majuscule cât Casa Poporului, poate pricepe și cine trebuie..
Când vine vorba despre Practica Pedagogică, Universitățile își dau seama că nu au bani de risipit. Și, în loc să încheie contracte de colaborare cu Inspectoratele Școlare și cu profesorii metodiști, aleg varianta cea mai ieftină, dar cu consecințe catastrofale în cea ce privește calitatea viitorilor dascăli. Studenții sunt trimiși în teritoriu – adică pe acasă la ei – să aducă adeverințe că au făcut practica pedagogică cu profesori Gradul Didactic II sau mai bine I. Și cei mai mulți asta fac. Se duc în teritoriu și se milogesc direct sau prin intermediul unei cunoștințe comune la profesorii care îndeplinesc „criteriile de înaltă calitate” cerute de universități. Da, chiar așa… Universitățile au elaborat criterii foarte dure pentru „selecția” profesorilor care trebuie să se ocupe de practica pedagogică a studenților. Grade didactice, vechime, experiență nemijlocită…
Doar că universitățile nu vor să dea bani pentru practica pedagogică. De ce să dea bani când există atâția profesori cu grade didactice care de-abia așteptă să le instruiască studenții? Pentru că asta presupune protocolul de colaborare cu metodiștii, niscaiva salarizare pentru dascălii implicați în practica pedagogică. Și e cât se poate de firesc, nu? Există universitari care întorc bani cu lopata – puțini, e drept, dar există, așa că nu e cazul să fie ignorați – dar când vine vorba despre practica pedagogică, contabilitatea universității devine extrem de strânsă la pungă. Și consecințele sunt cât se poate de intuibile și catastrofale.
Concret, niciun profesor care nu e plătit pentru practica pedagogică nu o să se implice în așa ceva, mai ales că universitățile au pretenții de te doare capul. Ultima dată când am fost abordat de o duduie pe motiv de practică pedagogică, individa mi-a cerut „adeverință pentru șaptezeci de ore pe semestrul I și șaptezeci pentru semestrul II, dar repede, că îmi trebuie până mâine”. Ce spuneți, i-am dat adeverință? Du-te, domnișoară, la plimbare… Universitatea ți-a luat banii de taxă, dar a încercat dureri de bască la capitolul asigurat școlarizare de calitate.
Nu spun că e un fenomen complet generalizat. Sunt sigur că, pe undeva, mai există studenți serioși, cât se poate de conștienți de importanța practicii pedagogice și se roagă sincer la un dascăl cu experiență să-i ia sub aripa lui și să-i învețe meserie. Acești oameni merită tot respectul nostru – și dascălii, și studenții. Datorită lor învățământul mai are o șansă, în ciuda reformelor de tip Șocâte. Dar câți dintre cei cărora li se pretinde de la universitate doar adeverință de practică pedagogică sunt dispuși să ofere mai mult decât li se cere, să investească timp și efort atât în propria educație, cât și a altora? Pentru că despre asta e vorba; practica pedagogică este mai ales o investiție în educația viitorilor elevi.
Câți dintre cei care vin cu miloaga pe la profesorii cu experiență să le dea adeverință de practică vor ajunge la catedră complet debusolați, lipsiți de acel exercițiu minim care poate să facă diferența între un profesor și unul care stă pur și simplu în fața clasei și face numai tâmpenii? Rezultatele se văd; nu e vorba doar de salarizarea proastă și de „atragerea” în învățământ a celor care nu au niciun fel de chemare pentru cariera didactică. Cei mai mulți dintre absolvenții studiilor care le permit să presteze la catedră pășesc în clasă fără niciun fel de instruire în direcția activității didactice, doar blindați cu diplome și atestate lipsite de valoare. Șaptezeci de ore de practică pedagogică pentru care a primit semnătură, dar nu le-a făcut, nu reprezintă absolut nimic, n-au nicio valoare. Universitățile ar putea foarte bine să pretindă adeverințe de la femeia de serviciu sau de la portar. Nu e în intenția mea să jignesc pe cineva pe criterii de competență profesională, dar ăsta e adevărul. Adeverințele de practică pedagogică sunt egale cu zero. Practica pedagogică adevărată are, în schimb, valoare inestimabilă. O valoare pe care sistemul a ales să se oprișeze cu bună știință pentru că importantă nu e educația, ci economiile care se pot face tratând în bătaie de joc tocmai practica pedagogică.