Acum vreo două săptămâni am primit un mesaj de la unul dintre urmăritorii fideli – mda, pe lângă cititori am și urmăritori fideli. Nu mai scrii nimic despre Profesorii de la Șendriceni?
Adevărul e că nu, n-am mai scris de ani de zile despre „profesorii” de la Șendriceni – ghilimelele își au rostul lor și sunt cât se poate de necesare când vine vorba de fauna didactică de care am avut parte în liceu. Și după ce am citit mesajul mi-am dat seama că au trecut treizeci de ani de când pentru mine Grupul Școlar Agricol Șendriceni a devenit istorie. După ce am terminat-o cu examenele din cadrul Bacalaureatului nu am mai călcat prin zonă. Capitol încheiat…
Să urmez cursurile liceului de la Șendriceni a fost o alegere cât se poate de proastă, dar dictată de condițiile socio-politice de la începutul anilor ’90. Când am început liceul meseria de tehnician veterinar avea viitor; un viitor de care s-a ales praful în următorii patru ani, dar cine putea anticipa în 1990 spre ce dezastru ne vor târî Iliescu și gașca lui de neocomuniști?
Liceul a fost nasol nu prin prisma rezultatelor finale – în sensul că după finalizarea cursurilor șansele de a mă angaja ca tehnician veterinar tindeau spre zero – ci mai ales datorită modului în care s-au comportat cu noi, elevii, profesorii de la Șendriceni. De acolo provine ghimpele ăla pe care subsemnatul l-a avut împotriva indivizilor ce-și făceau veacul pe acolo și aveau pretenția să fie numiți profesori.
Doar că, acum ceva timp, am aflat întâmplător – doar nu crede cineva că m-am străduit cine știe ce să fac rost de această informație – că a ieșit la pensie și „Ultimul mohican” din garnitura de dospiți cu pretenții de cadre didactice de la Liceul Șendriceni. Hrimiuc, cunoscut mai ales sub numele de Fomula, a ieșit la pensie și, odată cu el, s-a primenit complet colectivul didactic existent în urmă cu treizeci de ani. Cu alte cuvinte, nu mai există niciunul dintre profesorii care mi-au amărât adolescența și complicat existența.
Profesoara de istorie, singura care merita să fie numită și profesor, și om, mai tânără decât Fomula, a ales să plece de la Șendriceni imediat după ce am terminat eu clasa a XII. Sunt sigur că nu a regretat niciodată alegerea făcută; dacă ar fi rămas la Șendriceni ar fi reprezentat, fără doar și poate, un sprijin pentru elevi. Cu alte cuvinte, cinstea de a fi „Ultimul Mohican” i-a revenit lui Hrimiuc Fomula. Nu era om rău, dar nici cine știe ce profesor de fizică – asta preda Fomula sau Fomulică, cum îi spuneam când aveam de gând să-l dezmierdăm -, dar la vremea respectivă Fomula ne-a făcut un mare, chiar foarte mare serviciu și anume ne-a scăpat de Descreieratul de la Cristinești. Cine a făcut liceul în groapa de la Șendriceni în perioada anilor ’80 știu despre cine e vorba. Țicnitul care preda fizica și era și mare pedagog, nu-i dau numele că mi-e silă. Individul nu doar avea apucături de torționar, dar se comporta ca atare. Și, de parcă nu a fost de ajuns că a terorizat generații de elevi, a mai contribuit și la pricopsirea intelectuală a două genii ale politicii județene.
- Ce mai fac profesorii mei de la Șendriceni?
- Blestem pentru o vacă
- Prima bancă: obsesia părinților și reforma absurdă a Ministerului Educației
Revenind la profesorii de la Șendriceni, de vreme ce nu mai există nici măcar unul care să mai presteze la catedră și la sticlă, am considerat că „urzicile” cu „Profesorii de la Șendriceni” nu-și prea mai au rostul. Acum în groapă sunt alți profesori, alți elevi, e altă lume, în afară de Mutulică, cred că nu mai e nimeni din vechea gardă, dar Mutulică era mare pedagog, nu profesor. Un specimen de toată scârba și Mutulică…
Cu alte cuvinte, e puțin probabil ca în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat să mai vin cu glumițe în care rolul principal să fie jucat de profesorii de la Șendriceni. Gata, am încheiat și acest capitol. Poate că, la un moment dat, o să fac o analiză lucidă a fenomenului de la liceul Șendriceni. Sunt de părere că merită, deoarece unele greșeli sunt menite a fi repetate, iar asta se întâmplă de cele mai multe ori din cauza ignoranței. Ignorăm cauza și ne mirăm de efecte. Poate mai încolo, dar cu siguranță nu acum.
În încheiere, o să fac o oarecare recapitulare a dumelor cu profesorii de la Șendriceni. Unele au stârnit zâmbete, altele reacții vehemente. Cele mai multe le-am „comis” în perioada carantinei din 2020, un exercițiu intelectual care mi-a prins tare bine.
„Afiș Cancelarie Șendriceni 1990
În aceasta cancelarie se bea. O zi da, o zi da. Astăzi este ziua când se și fumează”
„Ministrul Educației:
Se dau tablete pentru profesori.
Profesorii mei de la Șendriceni:
Le putem schimba pe votcă?”
„Ministrul Educației:
Profesorii trebuie să fie uniți.
Profesorii mei de la Șendriceni:
Cine nu bea cu noi, bea împotriva noastră!”
„Ministrul Educației:
Se vor dezinfecta cu alcool sălile de clasă, mobilierul, laboratoarele.
Profesorii mei de la Șendriceni:
Nu uitați de cadrele didactice”
„Profesor îndrăgostit:
Dacă pleci, vreau să vin cu tine…
Profesor Șendriceni 1990:
Dacă bei, vreau să beau cu tine…”
„Ministrul Educației:
Deschidem școlile.
Profesorii de la Șendriceni:
Alcoolul este viață și viața e alcool. Din zori până în noapte trăim în pericol”
„Ministrul Educației:
De azi începe școala…
Profesorii mei de la Șendriceni:
De azi bem și în cancelarie…”
În încheierea încheierilor. Pentru a preîntâmpina eventualele comentarii „de susținere” pentru însetații de la Șendriceni, o să citez dintr-una din sugativele de cancelarie de la pomenitul liceu. La un moment dat director la Șendriceni a ajuns cele urmă Sergiu Lungu, un tip dur, cu apucături de dictator, dar s-avem iertare, acolo chiar era nevoie de o mână de fier. Omul nu suporta alcoolul, iar pe alcoolici cu atât mai puțin, astfel că gașca veselă s-a cam spart. Sugativa în cauză a preferat să se mute la o școală de la țară, la vreo cincizeci de kilometri de oraș. De ce?
„Domnule, am plecat de la Șendriceni pentru că nu se mai putea. Omul ăsta (aka Lungu) chiar nu vrea să priceapă că profesorii mai trebuie să și bea, nu numai să facă treabă.” Mai e ceva de adăugat? Eu unul mă opresc aici…