În ultima perioadă am tot fost întrebat dacă voi participa la grevă. La care grevă? Asta e întrebarea corectă.
Răspunsul meu e simplu și nu-l schimb în funcție de interlocutor: nu mai sunt membru de sindicat, dar aș fi participat la o grevă adevărată. Adică una organizată cu cap, centrată pe nevoile profesorilor, nu pe confortul guvernului sau pe calculele liderilor sindicali. O grevă declanșată în prag de Bacalaureat. Sacrificii minime, impact maxim. Aia e grevă, nu experimente de primăvară.
Nici varianta din mai nu era grozavă, dar măcar avea o logică. În iunie, însă, lucrurile ar fi stat complet diferit. Doar că nu mai e cazul să discutăm scenarii, pentru că nu mai avem nicio grevă.
Ni se spune că „nu ne putem permite să atragem oamenii într-o grevă generală și să nu avem cu cine sta de vorbă”. Serios? Nu există ministru? Nu există interimar? Statul român intră în pauză dacă pleacă cineva din funcție câteva zile?
Argumentul nu stă în picioare. E o scuză.
De fapt, mesajul real e altul: nu e momentul să punem presiune. Nu e contextul potrivit. Să fim responsabili. Să nu deranjăm prea tare. Asta am tot auzit ani la rând. Drepturi amânate, legi prorogate, salarii promise și niciodată plătite. De fiecare dată, aceeași placă: să nu destabilizăm țara. Între timp, țara s-a destabilizat liniștită, iar profesorii au fost oricum scoși vinovați.
- Cel mai mare dușman al profesorilor nu este Guvernul
- Vreau sindicate incisive, nu responsabile
- Ministru când a tăiat, moralist când a plecat
- „Famelea” Bolojan
- Greva care n-o să mai fie pe motiv de sindicate responsabile
Țineți minte discursurile despre deficit? Despre cum Educația ar fi contribuit la problemele bugetare? E comod să arăți cu degetul spre cei care nu fac zgomot. Pentru că adevărul e simplu: în România, legea se aplică selectiv. Dacă eu greșesc, plătesc imediat. Dacă statul greșește față de mine, urmează o nouă amânare.
Dacă nu am bani de bilet, microbuzul nu pleacă cu mine din milă. Dacă iau ceva din magazin fără să plătesc, răspund. Dacă promit ceva și nu ofer, există consecințe. Când statul promite și nu plătește? Se mai amână puțin. Și totuși, ni se cere în continuare vocație. Să înțelegem. Să fim responsabili.
Interesant cum vocația e invocată doar când vine vorba de profesori. Nu spun că nu există probleme bugetare. Spun doar că ele nu se rezolvă prin sacrificiul unilateral al acelorași oameni. Iar când există bani pentru alte categorii, dar nu și pentru profesori, nu mai vorbim de lipsă de resurse, ci de lipsă de presiune.
Aici ar trebui să intervină sindicatele. Nu să filtreze revendicările prin „să nu deranjăm prea tare”, ci să le amplifice. Nu să caute momentul perfect în care să nu supere pe nimeni, ci să creeze momentul în care nu mai pot fi ignorați. Pentru asta există. Altfel, nu mai sunt un instrument de protecție, ci un amortizor al nemulțumirii.
Iar în punctul ăsta nu mai vorbim despre prudență sau responsabilitate, ci despre o renunțare constantă ambalată frumos. Nu guvernul a câștigat fără luptă — sindicatele au ales să nu mai lupte.