În materialul de ieri am spus la un moment dat că am tras niște concluzii. Unele dătătoare de speranță, altele nu. Azi țin să scriu câte ceva despre acea cutie a Pandorei în care a rămas numai Speranța. Și vreau să-i salt capacul nițel.
Trebuie să recunosc, și nu doar cu jumătate de gură, că nu mă pricep prea mult la promovarea propriilor cărți. Mă pricep la scris – îmi asum aroganța asta –, dar nu prea am cine știe ce idei despre cum anume îmi pot promova munca. Se pare că am investit prea mult în meșteșugul scrisului și mai deloc în arta vânzării de carte. Îmi asum și asta, mai ales asta…
Prin urmare, am ajuns la mâna specialiștilor. Doar că în capul meu încă mai persistă chestii care nu ar trebui să fie acolo, așa că am insistat în direcții în care trebuia să cedez din capul locului. Da, e și ăsta un stil de a-mi turna cenușă în cap, dar trebuie să o fac. Păi de ce credeți că am blogul? Măcar pentru câteva rânduri să nu mai arăt cu degetul spre alții și să analizez creatura din oglindă.
Mda, am greșit…
Convins că asta va ajuta promovării cărților care-mi poartă numele pe copertă, am insistat să ofer niscaiva cărți la „gratis”. Moca, taică. Vrei să descoperi opera lui Mitoceanu? Ia de aici o mostră gratis și dacă-ți mai vine să citești după ce o consumi, găsești restul raftului chiar aici. Dacă nu, nu e mare pagubă. Ai citit și nu te-a costat nimic. O atitudine corectă și care denotă respect pentru cititor. Părerea mea…
- Ministrul (încă) invizibil și somnul sindicatelor
- Ministerul Educației, ministerul nimănui
- România fără cultură (10) – „Fenomenul” Plăieșii
- Și, totuși, era un „el” – fragment
- Cititorul român nu mai vrea cărți moca. Și e de bine
Se pare că în industria de carte – aia serioasă, nu ce e pe la noi – lucrurile nu stau chiar așa cum sunt ordonate în capul meu. Acolo e altă lume, trebuie să o accept. De fapt trebuia să o accept mai de mult, dar dacă nu m-a dus capul… Aia e, ce s-a întâmplat, s-a întâmplat.
Specialiștii de peste Ocean mi-au atras atenția că ideea mea e greșită din start. Nu da, domnule, nimic gratis. Ți-ai găsit… Eu cu ideile mele, ei cu experiența lor. Normal ar fi fost să merg pe mâna celor care știu mai mult, nu pe mâna celui care scrie.
Până la urmă, probabil ca să-mi arate cât de lipsit de simțul realității sunt, băieții de peste Ocean m-au lăsat să procedez și cum vreau eu. La câte cărți am în portofoliu, hai să vedem cum merge treaba și cu „momeala” gratuită.
N-a mers…
Exceptând câteva cărți pentru copii care au fost „la liber” o perioadă scurtă de timp deoarece am vrut să le ofer unor elevi interesați, cărțile oferite moca nu s-au dat. Nici măcar o carte. Realitatea m-a cam bulversat, recunosc, noroc cu băieții care se pricep și care s-au grăbit să mă lumineze. E o veste bună, de fapt.
Veste bună?! Cum așa? Faptul că românii nu descarcă o carte gratuită e veste bună?! (imaginați-vă mutră de scriitor siderat).
Da, e o veste bună, dar numai dacă o analizezi la un loc cu rapoartele de vânzări. Cărțile tale se vând, da? Nu așa cum ar trebui, nu suficient de bine cât să poți trăi din scris, dar se vând. Așa, și? Păi ideea de bază e că cititorul român începe să dea dovadă de responsabilitate, arată că e tot mai pretențios. Dacă ceva e pe gratis nu-l mai interesează deoarece asociază mocăreala cu lipsa de calitate. Te-ai prins de figură? Da, m-am cam prins…
Cititorul român devine mai selectiv, mai pretențios. Nu mai este interesat de cărți gratuite, vrea să plătească pentru experiența cititului. Ceva de vis, nu-i așa? Există speranță… Românul vrea cărți bune, vrea cărți pe care să le citească cu plăcere, nu să le citească sau să le descarce doar pentru că sunt gratis. Da, e de bine…