Daniel David, ministrul Educației din România. Ăsta gropar, taică, nu Ecaterina Andronescu. Dacă e să-i scoatem la comparație – și e necesar să facem asta – Androneasca a lucrat finuț, cu lopățica pentru nisip, iar Daniel David a îngropat învățământul cu excavatorul. Nu cred că, după ce individul o să-și termine mandatul, va mai rămâne mare lucru de distrus în sistemul de învățământ din România. Operă desăvârșită, cum s-ar spune. În viitor – dacă vom mai avea vreun viitor cu educația făcută praf și pulbere – numele lui David va fi considerat sinonim cu dezastrul total. Măsurile dispuse de acesta nu au nicio finalitate logică; darămite pozitivă pentru învățământ. Nici din punct de vedere contabil nu sunt justificate.
Astfel, pe lângă concedierile abuzive de profesori, o mulțime de școli au fost desființate, ceea ce presupune navetă pentru elevi. Cum anume se face naveta? Cu microbuzele școlare, acolo unde există. Unde nu există, copiii nu au decât să se descurce și vă rog eu mult de tot pe ăia care ați trăit „pe vremea când oamenii se ajutau, nu se dușmăneau” să tăceți naibii din gură și să nu vă mai dați cu părerea gen „și eu am făcut naveta pe jos nu știu câte zeci de mii de kilometri și a învățat și am ajuns om și nu m-am mai plâns atâta”. Trăim alte vremuri, adaptați-vă la ele. Dacă nu vă convine, nu aveți decât să reveniți la opaiț și opincă. Îmi pare rău să v-o spun, dar nu meritați mai mult de atât.
Revenind la naveta copiilor, nu a trecut multă vreme de când scandalul microbuzelor școlare a făcut ceva vâlvă pe internet, dar, așa cum spune buna tradiție românească, totul s-a terminat cu bine pentru cei implicați în spolierea banului publica – banului european în cazul de față. S-au cumpărat câteva sute de microbuze la prețuri nesimțit de mari. Două sute de mii de euro au plătit unele consilii județene pentru achiziția unui singur microbuz Ford destinat transportului de elevi. Și nu e cazul să arătați cu degețelul acuzator către cei de la Ford. Ei au produs dubițele și le-au vândut la prețul cu care orice român își poate cumpăra un van de calitate. Carosarea în manieră românească a costat de-a rupt, astfel că un microbuz a ajuns la prețul de peste două sute de mii de euro.
În marea lui înțelepciune, Daniel David a desființat o școală primară cu clase simultane dintr-un sătuc oarecare. Elevii au fost transferați către școala din centrul de comună, învățătoarea a rămas pe drumuri. În cel mai bun caz, din școala de la centru a ieșit cineva la pensie, astfel că a fost vorba de transfer, nu de concediere, dar câte astfel de cazuri fericite există în România? Statistica nu spune nimic; e vorba doar de drame individuale pe care ministerul le tratează cu indiferența-i deja caracteristică. O indiferență care nu s-a născut odată cu venirea lui Daniel David în fruntea ministerului, dar cu siguranță că a atins o culme imposibil de depășit.
- Navetă spre falimentul școlii românești. Microbuze la preț de autocare și școli desființate
- Unde sunt colegii de anul trecut?
- 43 de elevi, un minister absent și o profesoară în ambulanță
- Aberații în loc de reformă
- Amendamentul Dawson – acum și în varianta electronică
Copiii s-au mutat la centru, asta e. Se mai întâmplă și cam ăsta ar trebui să fie trendul, doar că…
Doar că balanța contabilă – economiile atât de invocate de Daniel David ca pretext pentru distrugerea învățământului românesc – arată hidos rău de tot. Ca și reforma, de altfel… Un microbuz de două sute de mii de euro – chiar dacă ar fi vorba „doar” de lei, tot ar fi un preț exagerat – reprezintă salariul net al unei învățătoare debutante sau chiar cu ceva experiență pentru vreo treisprezece-paisprezece ani. Doar microbuzul costă cât salariul respectivei învățătoare, dar exploatarea acestuia presupune existența unui șofer. Chiar plătindu-l cu salariul minim, în treisprezece-paisprezece ani se adună vreo șaptezeci de mii de euro, la care se mai adaugă cheltuielile cu combustibilul. Indiferent că e vorba despre motorină sau de curent electric, se aducă ceva parale și la capitolul ăsta. Mentenanța nu poate fi ignorată și presupune ceva cheltuială. Se adună, nu-i așa? Se adună bănuți peste bănuți. În treisprezece ani, microbuzul, șoferul, combustibilul și mentenanța, asigurările, consumabilele – că microbuzul ăla mai are nevoie și de cauciucuri adaptate sezonului și multe altele – se duc către jumătate de milion de euro. Ditamai pocroiul de bani, cu care se pot plăti cheltuielile școlii și salarizarea învățătoarei pentru măcar douăzeci de ani. Deci ceva dă cu virgulă rău de tot.
Legal vorbind, un microbuz nu poate fi folosit la transportul de elevi mai mult de șase ani de zile. Asta este legislația, nu eu am făcut-o. Legal vorbind… Legea nu se prea respectă în România, prin urmare în țara în care Daniel David a ajuns ministru la Educație există supărător de multe microbuze școlare care au adunat pe roțile lor chiar și trei cicluri de casare. Adică au spre douăzeci de ani de când cară elevi. N-au fost casate nici la șase ani – dacă e să analizăm ce se întâmplă în sistem putem spune că e chiar rezonabil să mai păstrezi în serviciu mașini de șase ani vechime. Nu au fost trimise la fier vechi nici după doisprezece ani și nici când au devenit majore din punct de vedere al vechimii.
Păstrarea rablelor în serviciu e tot o decizie contabilă, dar dacă se face o analiză la sânge a cheltuielilor pe care le necesită rablele, s-ar putea ca păstrarea lor pe drumuri să nu renteze, plus că prezintă un grad ridicat de pericol, atât pentru cei transportați, cât și pentru restul participanților la trafic. Dar încă există microbuze antice pe drumurile patriei.
Însă, când e vorba de spoliat banul public, tot timpul se găsesc resurse, așa că nu m-aș mira ca microbuzele astea de două sute de mii de euroi să fie scoase din serviciu peste șase ani. Și nu se poate spune că, în cazul acesta, nu se respectă legea, deși legea trebuia respectată și atunci când au fost achiziționate. După șase ani intervine casarea. Așa prevăd normele legale… Dar dacă se cumpără alte microbuze de două sute de mii de euro, este evident că risipa banului public nu e o situație izolată, ci un fenomen de masă. Unul care nu are nimic în comun cu cheltuirea responsabilă a banului public, cu economisirea acestuia.