Răspunsul la întrebarea din titlu e cât se poate de scurt și dezarmant. Nu.
În România zilei de azi nu merită nici măcar să te gândești la cariera didactică. Sincer, dacă m-aș simți ceva mai bine din punctul de vedere al sănătății – ruinate în învățământ, păi cum altfel? – aș da dracului sistemul și aș pleca la muncă în străinătate. Orice fel de muncă numai să nu-mi amintesc de anii pierdutți la catedră.
Am aproape douăzeci și șapte de ani la catedră – îi voi împlini în septembrie – și am ajuns să visez la ziua în care în învățământul românesc va fi atât de rău încât să pot spune mai ducă-se dracului și vechimea, și gradele și tot ceea ce am făcut și să las naibii și catedra, și țara, și poporul. Da, încă mai există câteva chestii care mă țin legat de România, în primul rând sănătatea ruinată de catedră, dar dacă graficul se menține pe linia ultimilor ani, las totul dracului și mă duc în străinătate. Oriunde, numai să nu mai aud de învățământul românesc.
- Mai merită să te faci profesor în România de azi?
- M-am lămurit și cu Dimian
- Puținul care înseamnă mult. Cum a distrus Bolojan piața de carte
- Multă amenințare, zero grevă
- Cel mai mare dușman al profesorilor nu este Guvernul
Statul mi-a furat ani, m-a sărăcit, mi-a dat drepturi doar să mi le amâne, iar acum, când țara e în balegă până deasupra capului, vrea să iasă apelând tot la buzunarul meu. Ca profesor, simt că toate măsurile de austeritate m-au lovit în plin. Salvatorul de patrie Bolojan mi-a tăiat salariul indirect, crescându-mi norma de predare cu patru ore, deși oficial s-a spus că norma de predare va crește cu „cel mult două ore” – Șocâte dixit. Mi-a fost tăiată norma de hrană pe motiv că țara se duce dracului, iar eu pot trăi și cu vocație, că doar am mai făcut-o.
Datorită scăderii numărului de cadre am prins o zi în plus la serviciu pe școală, deci încă trei ore prestate în plus, dar nu mă plâng, mai halesc o pilulă de vocație și merg înainte. Copilului meu i-a fost tăiată bursa pe motiv că învață prea bine. Prețul cărților a crescut la nivelul la care nu-mi mai permit să le achiziționez din librării. Da, ca profesor cumpăr cărți și nu puține. Ani întregi mi-am luat de la gură să pot cumpăra cărți de specialitate.
Acum mulți ani statul se îndura să ofere 100 de euro pe an pentru cărți. Erau buni și ăia, poate de tocmai din cauza asta statul i-a luat. Ajunge vocația, de ce să mai dai bani cuiva care are vocație?
Profesorii au multe drepturi și salarii decente, dar doar pe hârtie. Drepturile se prorogă de la an la an pe motiv de țară săracă. Țara asta, așa săracă cum se pretinde, are bani pentru salariile și pensiile magistraților, are bani pentru pensii speciale și-și permite o evaziune fiscală ceva de speriat. Are bani pentru medici, pentru securiști, numai pentru profesori nu are. Așa că de ce să te faci profesor? S-au terminat facultățile care chiar îți oferă o șansă în viață?
Am o mulțime de colegi care de ani întregi tot susțin examene de titularizare pe zero posturi, după care primesc repartiții la câteva școli răspândite în tot județul. De ce atâta bătaie de joc? De ce să dai titularizare dacă nu există posturi? Că așa e procedura? Înveți să iei zece pentru ce? Să fii pregătit pentru o nouă rundă de titularizare, cu dosar cu șină și acte „conform cu originalul” pentru că statul nu e capabil să-și digitalizeze activitatea la un nivel decent?
Și, după ce treci prin setul ăsta de furci caudine – nici măcar nu le-am enumerat pe toate – să ajungi să fii plătit cu un salariu de mizerie pe motiv de „atât poate țara asta”. Țara asta poate pentru alții, pentru dascăli nu prea poate. Atunci când am intrat în învățământ, salariul meu, tradus în dolari, însemna doar vreo șaizeci de verzișori. Atât valora un milion în 1999. Atât putea statul să ofere salariu unui profesor calificat, dar în schimb avea resursele necesare pentru a plăti pensii de douăzeci de milioane foștilor securiști.
În România, profesorului i se cere să formeze viitorul unei țări care, în schimb, îi transmite zilnic că valorează mai puțin decât orice client politic al sistemului. Alergat prin județe, sufocat de hârtii și plătit la limita supraviețuirii, dascălul trebuie să rămână motivat, calm și dedicat. Nu e doar ipocrizie. E una dintre cele mai eficiente forme prin care statul își distruge singur viitorul.