În urmă cu mulți, mulți ani reveneam acasă dintr-o tabără care, surprinzător, nu era tabără pionierească. Am bifat și din acelea. Păcatele tinereții. Învățam prea bine pentru a fi trecut cu vederea și Partidul avea așteptări mari de la mine.
Cu chiu, cu vai, am ajuns în autogară și de acolo în autobuz, nu înainte de a încerca teama specifică acelor vremuri și anume frica viscerală de a nu fi strivit la îngrămădeală sau de a nu rămâne pe peron sau fără bagaje – aveam un amărât de geamantan comunist, nu mare lucru. Da, așa se călătorea în vremurile când oamenii se ajutau, nu se dușmăneau. Claie peste grămadă, se îmbulzeau oamenii mai ceva decât când e acum promoție la tigăi la Lidl. Nu ca acum, când nostalgicul cretinoid bagă mutra în ușa microbuzului și întreabă: „Sunt locuri? Că dacă nu sunt locuri eu nu merg”.
Am prins loc pe geamantan, dar mă simțeam de parcă aș fi câștigat la Loto. Bine că aveam geamantanul la mine, altfel… Altfel aș fi călătorit într-un picior la modul cel mai propriu posibil. Îmbulzeală, căldură infernală, dar nu mai conta. Eram în autobuz.
La prima stație, au coborât niște copii cu care fusesem în excursie. Au deranjat ceva oameni ca să ajungă la ușă; cum spuneam, călătorie în stil sardele. Și la un moment dat o femeie a început să urle:
– Veniți din tabără și burianul e până a genunchi în câmp. Vă trebuie vouă tabără în loc să dați cu sapa! Să fiți pe mâna mea să vedeți ce v-aș face, oameni scot din voi!
- Mentalitățile cretine nu mor, se adaptează
- Zidurile ignoranței noastre sunt mai înalte decât Burj Khalifa
- Educația pe pilot automat: fără ministru, fără viitor, doar cu promisiuni goale
- Am greșit cu Bolojan – și nu mi-e rușine să recunosc
- Bolojan nu are nimic personal cu mine… doar cu buzunarul meu
Da, burianul, că era și atunci greu cu exprimarea. Urla nemernica aia de spuneai că ea ne plătise din banul ei tabăra. Partea proastă e că s-au găsit destule glasuri să o susțină. Da, uite-i pe ăștia, vin din tabără, vin de la distracție, nu ca noi, de la muncă. Băi împuțiților, cine să pască vaca dacă voi ați fost în tabără? La treabă, nu la distracție.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce, pentru vremurile și mentalitățile respective, a fost incredibil. Un bărbat a sărit să ne apere. Să fi avut vreo treizeci de ani? Greu de precizat; când ai doisprezece ani toți ți se par bătrâni. Dar bărbatul ăla a făcut un gest extraordinar, de neconceput pentru creierele dospite de atunci.
– Ce vrei, femeie, bine că au fost în tabără? Care e problema ta? Au văzut și ei lumea, au învățat să trăiască printre oameni?
Țoapa nu s-a lăsat intimidată, mai ales că jumătate de autobuz era de partea ei, iar cealaltă adoptase o neutralitate binevoitoare. Binevoitoare țoapei, nu amărâților care dormeam efectiv pe geamantane (plecasem din tabără undeva pe la ora 2 noaptea, așa că aveam ceva motive de toropeală).
– Da, că de asta e popușoiul în burian, că cine să-l prășească dacă nu-l mai prășește nimeni? La muncă, la muncă cu ei, că munca te face om, nu distrația. Ăștia trebuie puși la muncă, nu la distracție. Ce, au palmele bătătorite ca a mele? Au tras cu sapa?
Jegos caracter. Noroc că a coborât la stația următoare, dar în urma ei au rămas vorbele pe care mulți dintre călători le rumegau și le considerau îndreptățite. Când ai doisprezece ani pe care i-ai trăit în comunism, nu te simți prea confortabil când ești expus la o critică publică atât de vehementă. Eram foarte sensibili la genul ăsta de presiuni și până la capătul călătoriei am trăit cu senzația că toată lumea mă privește cu reproș. Și nu cred că a fost doar o chestie care s-a petrecut în mintea mea. Uite-l frate, ditamai găliganul de 12 ani. În loc să parcă vaca pe marginea șanțului, să scoată burian din păpușoi, uite-l cum pierde timpul prin tabără.
Am fost așa de afectat că, ajuns acasă, n-am stat decât vreo câteva zeci de minute și am plecat să am grijă de vacă. Da, cu secera în mână și cu sacul împăturit sub braț, m-am simțit și eu util societății, dar pun pariu că afurisenia aia tot ar fi găsit ceva de comentat.
Astea au fost vremurile pe care le-am trăit. Distracții puține, multă muncă. Nu puteam ieși din țară nici măcar până în Bulgaria, nici măcar până la vecinii sovietici. Azi putem călători unde vrem, dar mentalitățile tot de evul mediu au rămas. I-a prins pe unii războiul în Dubai?! Bine le-a făcut… Atât îi duce pe unii capul.
Diferența e că acum avem libertate: putem pleca în Dubai, în Thailanda, în Berlin. Dar războiul ne prinde pe mulți tot în Dubai – nu fizic, ci mental. Ne certăm pe Facebook că „tinerii nu mai muncesc ca noi”, că „vor doar distracție și stat la stat”, că „n-au tras cu sapa”. Ca și cum sapa ar fi măsura supremă a omeniei. Ca și cum efortul intelectual, creativ, emoțional n-ar fi muncă adevărată.