România e plină de personaje numai bune de imortalizat în cărți și filme. S-au bășicat unii românași când s-a spus că Las Fierbinți e reprezentativ pentru societatea românească, dar ăsta e adevărul. Nu, domnule, că noi, românii, suntem deștepți, suntem cinstiți, suntem ospitalieri, nu suntem ca ăia din Las Fierbinți. Nu, noi nu furăm, nu înșelăm, nu facem evaziune și nici nu ne dăm șmecheri. Noi nu avem în cap doar combinații, noi nu ne lăudăm… Nu, noi suntem români, ăia din Las Fierbinți sunt niște caricaturi, nici nu ne reprezintă și nici nu ne inspirăm din ei.
Chiar așa să fie? Sfârșit de săptămână la supermarket. Nu cine știe ce aglomerație, că nu e ajun de sărbători, dar ceva coadă la casa de marcat. Prilej numai bun ca baba care plânge după anii lui Ceaușescu să se pună pe urlat:
– Mai deschideți o casă, că stă lumea la coadă…
Ofuscare de personajă care se laudă că a dus-o bine pe timpul lui Ceaușescu, dar a uitat cum era să stai cu orele la coadă pentru pâine pe cartelă. Prin urmare, baba e suspectă din capul locului. N-o bagă nimeni în seamă, că sunt doar vreo cinci clienți la casă. Mai exact, baba e a cincea, că mai sunt și alții în spatele ei, dar baba e foarte vocală.
– Mai deschideți o casă!
Sincer, dacă aș fi manager de magazin și aș identifica o astfel de babă, aș închide de-al naibii toate casele și aș muta baba la coadă de tot, să-și aducă aminte de vremurile alea bune, când Ceaușescu dădea garsonieră, butelie și loc de muncă. Glumesc, nu aș proceda chiar așa, dar nici nu aș deschide o casă nouă.
– Mai deschideți o casă…
- I Will Find You – A brutally honest review
- Evaluarea Națională sau festivalul improvizației administrative
- Măcar am scăpat de Anisie
- Ipocrizia lui Daniel David are și autocar
- Dirigenția, între vocație și umilință salarială
Du-te, tu…
Nu neapărat din cauza sechelelor din timpul pandemiei, dar îmi place să păstrez distanța socială, mai ales când vine vorba despre babe care strigă „Mai deschideți o casă”. O chestie preventivă, cum s-ar spune, dar care nu ajută întotdeauna.
Rândul înainta, distanța socială era distanță socială. Doar că baba dădea retur. Pas cu pas până s-a proptit în coșul subsemnatului. N-am văzut când, deoarece n-am considerat necesar să stau cu ochii pe clienți. Când ajung la rând, ajuns, nu am simțit nevoia să urlu:
– Da’ mai deschideți o casă că stă lumea la rând.
A început să urle baba.
– Atenție, domnule, că sunt operată la șold. Ai idee ce se întâmplă dacă mă lovești la șold?!
Având în vedere că era babă, mi-am cerut scuze, deși nu împinsesem nici măcar un milimetru după ce am stabilit distanța socială. Puțină răbdare nu strică. Nici puțină vigilență.
– Nu, că nu aveați de unde să știți că sunt operată la șold și nici câte mii de euro am dat.
Băi, la chestia asta nu m-am gândit. Noroc că s-a gândit doamna respectivă. De asta a dat cu returul până s-a proptit în căruț. Să afle tot magazinul nu doar că s-a operat la șold, ci și că are bani de așa ceva. Și pentru că nu am împins eu căruțul, așa cum se aștepta, a rezolvat ea problema.
Sincer?! Personaj de personaj. Nu știu dacă o voi folosi în vreuna dintre povestirile mele, dar mi-a devenit simpatică, genul ăla de româncuță care ține neapărat să se laude cu ceva. Și dacă nu a avut decât operația la șold, cu aia a ieșit la înaintare…