Cine ar fi crezut că a doua zi de curs poate fi chiar mai bună decât prima? Și totuși… s-a întâmplat. Praga ne-a primit din nou cu brațele deschise, iar sala de curs – o combinație între high-tech și zen pedagogic – ne-a invitat la învățare ca într-o cafenea de idei bune. Nimic scorțos, nimic rigid. Doar oameni curioși, profesori din toată Europa și un vibe general de „hai să schimbăm lumea prin educație”.
Am vorbit despre gândirea critică și cum o putem stimula la elevi fără să cădem în capcana întrebărilor cu răspuns din patru variante. Am descoperit aplicații care fac ca lecția să nu mai fie o dictare prelungită, ci un joc de strategie. La un moment dat, cineva a întrebat: „Cum facem elevul să fie prezent cu adevărat la oră?” Răspunsul nu a venit dintr-un manual, ci din dialog, din ideile celorlalți, din acel „a-ha!” colectiv care se naște când mințile se întâlnesc cu intenții bune.
Am descoperit și că umorul pedagogic este universal – finlandezii râd altfel decât noi, dar râd la aceleași glume despre cataloage și elevi care „uită” temele. Iar asta ne-a adus și mai aproape unii de alții.
Ce m-a impresionat profund a fost accentul pus pe relația umană dintre profesor și elev. Nu e vorba doar despre „materie predată”, ci despre cum creezi un spațiu sigur pentru întrebare, greșeală și descoperire. E despre prezență, empatie și acea privire care spune: „Am încredere în tine.”
A fost o zi plină, dar niciun moment nu a fost obositor. Când înveți cu sens, timpul trece altfel. Iar la finalul zilei, Praga ne-a oferit din nou luminile ei calde și o invitație la reflecție, cu o plimbare printre clădirile care au văzut mai multe generații de profesori și visători decât am putea număra.
Și da, îndrăznesc să spun: dacă toți profesorii ar avea parte de măcar o săptămână ca asta, școala ar deveni, fără îndoială, locul unde ideile prind viață.