Discutând despre problemele învățământului românesc cu colegii din țară am ajuns la o concluzie jenantă și revoltătoare în același timp. Profesorii din Botoșani plătesc printre cele mai mari cotizații la sindicat. În timp ce în multe județe cotizația este de 40 de lei sau chiar mai puțin, la Botoșani un profesor afiliat la „Liga” lui Axinte plătește peste 70 de lei. Asta în condițiile în care în județ există cadre care plătesc în jur de patruzeci de lei. Da, dar acei profesori nu sunt reprezentați de un lider așa de valoros ca Liviu Axinte, președinte ales pe viață la LSI. În 2003 a fost ales vicepreședinte, dar din 2008 a președinte și așa o să rămână. Mandate fără număr cu privilegii pe măsură.
Parafrazându-l pe Caragiale, „privilegii, dar să le știm și noi”, cadrele didactice care se simt reprezentate de Ligă plătesc o cotizație ce tinde spre maximul prevăzut de lege. Când un profesor dă peste 70 de lei pe lună la sindicat, e cazul să te întrebi cum anume se justifică această cotizație. De ce să plătești dublu cât timp pe alte coclauri și chiar în județ colegii plătesc sensibil mai puțin? Răspunsul e dificil de ignorat: liderul LSI Botoșani beneficiază de degrevare completă și salariu măcar dublu comparativ cu cei pe care-i reprezintă. Spun măcar dublu, dar adevărul e că nu știu care e realitatea. La un moment dat, când subsemnatul avea ceva mai mult de trei mii salariu net, liderul de sindicat încasa vreo zece mii. Așa se spunea, nu am cum să verific informația deoarece nu există nicio declarație de avere a liderului de la LSI accesibilă public, deși legea e cât se poate de clară în această privință. Vreau și eu să știu cât câștigă liderul de sindicat, e dreptul meu, nu?
Ups, eu nu mai sunt membru de sindicat. Am ceva ani de când m-am cerut afară și mi-e foarte bine. Pentru ce să plătesc șaptezeci de lei pe lună? Să aibă liderul salariu așa de mare încât să merite secretizat? Să plătesc pentru discutabilul privilegiu de a fi reprezentat prin absență totală de cineva care ține la confortul personal așa cum nu țin mulți? Au trecut vremurile când Maria Țipirigan, adevărat lider de sindicat, se zbătea să-și ajute oamenii, acum mișcarea sindicală din educația botoșăneană este o glumă proastă, cu lideri care nu mai știu cum să se îmbuibe pe spinarea fraierilor plătitori de cotizație.
- Privilegii sindicale pe banii celor din cancelarie
- Rezistența din cancelarie – semnele unei rupturi în Educație
- Rușine NN Pensii, rușine APAPR
- Cum și din cauza cui am ratat cariera de lider sindical
- Cine își bate joc de greva cadrelor didactice
Cotizația e mare, tinde spre maximul prevăzut de lege. E reținută disciplinat în fiecare lună, că de aia există legislație în domeniu, dar scena acțiunilor sindicale e goală. Negocierile nu se fac la nivel județean, ci național, prin urmare nu cred că e absolut necesar ca liderul LSI să fie degrevat complet de catedră și plătit cu ditamai salariul. „Activitatea sindicală este solicitantă, presupune o responsabilitate şi este destul de anevoioasă, mai ales în condiţiile actuale cînd deschiderea, să spunem aşa, a administraţiei actualei către negocieri cu sindicatele se reduce practic aproape la zero” – citat din marele om de sindicat Liviu Axinte, dintr-un interviu din 2010. Adică canci activitate, dar asta nu l-a împiedicat să stea departe de catedră – degrevare completă – deoarece cotizațiile trebuie administrate înțelept, spre buna chivernisire a liderilor. Liniște și bani să fie, că de cheltuit are cine.
E greu să nu remarci ruptura. Sindicatul ar trebui să fie scutul profesorilor, dar la Botoșani pare mai degrabă o umbrelă ținută doar deasupra conducerii. Membrii cotizează, dar nu negociază și nimeni nu negociază în numele lor. Plătesc, dar nu primesc. Participă fără să fie reprezentați. E o formă de solidaritate pe sens unic, unde baza susține vârful, iar vârful… se autosusține.
Și atunci apare întrebarea incomodă: de ce mai există această structură în forma actuală? Dacă beneficiile sunt invizibile, iar costurile cât se poate de concrete, nu cumva vorbim despre o instituție care și-a pierdut scopul, dar și-a păstrat privilegiile? În orice alt domeniu, un astfel de dezechilibru ar duce la revoltă sau reformă. În educație, însă, pare că duce doar la resemnare – poate cea mai periculoasă lecție pe care o pot învăța profesorii.
Avem lideri de sindicat, îi plătim bine. Ei ce fac pentru noi?