În postul trecut am „desființat” tentativa de film „Tati part-time” și am făcut-o la modul indulgent. Adică mai erau multe „rele” de spus, dar m-am abținut. Singura mea consolare e că nu am plătit bilet să văd oribilitatea respectivă. Una care nu prea iese din linia consacrată a producției cinematografice autohtone, adică facem ceva să fie făcut, să intrăm în grațiile cui trebuie și dacă spectatorii nu sunt mulțumiți punem pe cineva să spună că sunt insuficient educați pentru a înțelege ce s-a întâmplat. Cam așa mi-a spus cineva de la obraz când am spus despre un film românesc că nu e decât o grămadă de bălegat. Ai nevoie de mult mai multă cultură să pătrunzi sensurile și alea-alea… Da, exact, ai nevoie de cultură să pătrunzi… Mai bine lipsă.
Totuși, în mormanul de bălegar numit producția cinematografică autohtonă, mai poți găsi și câteva perle care chiar merită atenție. Și o astfel de perlă mi-a fost servită la puțin timp după idioțenia numită „Tati part-time”. „Nuntă pe bani”… Merită văzut.
Ceea ce mi-a atras atenția la filmul ăsta – de fapt atenția de după film, că am studiat un pic problema – e că majoritatea părerologilor au oferit recenzii pozitive mizeriei amintite mai sus (nici nu vreau să-i pomenesc numele), dar nu s-au ferit să arunce cu rahat în filmul lui Mircea Bravo. De unde trag concluzia că, atunci când ai bani, îți poți cumpăra ce păreri vrei. Asta este o recenzie gratis.
„Nuntă pe bani”. De mult nu am mai râs așa la un film. Unul românesc, mai exact. Pentru că filmul ăsta este, în felul lui, o capodoperă, o radiografie cât se poate de fidelă a societății și apucăturilor românești, poate că de-asta s-au găsit atâția care să-l desființeze; s-au recunoscut în personaje.
- Blestem pentru o vacă
- Prima bancă: obsesia părinților și reforma absurdă a Ministerului Educației
- Drama profesorilor navetiști – nici măcar promisiuni neonorate
- Guvernul are bani doar pentru naveta unui singur profesor
- „Nuntă pe bani” – un film ce merită atenție
Nu insist prea mult asupra intrigii. Mircea Popa, interpretat de… Mircea Popa, intră într-un bucluc financiar, așa că trebuie să facă rost de câteva zeci de mii de euroi, și asta urgent, că altfel… Și, când nevoia te presează, găsești și soluții. Iar soluția românească la astfel de probleme e nunta cu dar. Că doar ai dat și tu cu anticipare. Bine, Mirea a comis-o rău de tot la o nuntă, așa că nunta lui cu dar e… Dar să nu spun mai mult despre subiect, pentru că nu subiectul e interesant la filmul ăsta, ci personajele luate din lumea reală. Pentru că, s-avem iertare, cam ăștia suntem noi, ca români.
Bă, așa se face. Mama care dă bani fără să știe tata și tata care dă bani cu precizarea „să nu afle mă-ta”, într-o luptă permanentă de a demonstra care ține mai mult la odraslă, dar și cine e bătutul în cap din casă. Socrul mic, șmecherul de la țară, cu principii din alea viguroase, de țărănoi parvenit, care pretenții clare, că așa trebuie să-mi ceri fata. Soacra mică, complet supusă țărănoiului. Mamițica lui Mircea, oripilată că odrasla ei își schimbă numele de familie și o dă pe bocete; o genială punere în scenă a expresiei manipulatoare „nu face asta că se supără mama”. Tatițicul complet lipsit de autoritate în familie, dar care își dă în stambă când iese din casă, deși știe ce scăndăloi îl așteaptă acasă, că năpasta e cu ochii pe el. Apropo, scena când individul dansează la nuntă cu cămașa scoasă din pantaloni în timp ce obrazul consoartei crapă de rușine e românească rău de tot. Așa cum românească e și supărarea unora că prea dansează cu aia și „eu plec acasă”.
Pe scurt, nunta românească „pe bune”. Au lipsit doar cele două țoape care, ajunse la nuntă, descoperă că sunt îmbrăcate la fel și le apucă criza. Nu ați prins niciodată vreo astfel de manifestare paranormală?! Eu unul am fost martor la vreo două astfel de evenimente. Te strici de râs când vezi atâta prostie… Cât pe ce să uit, au lipsit și rudele de la țară care se îmbată și de sau în spectacol, eventual se iau la bătaie pentru că „te-ai uitat la femeia mea”. E drept că, în ultimi ani, bețivii nu mai sunt ce au fost, dar în copilărie eram terorizat când era vorba să merg la nunți. Asta pentru că de fiecare dată se lăsa cu bețivi care făceau scandal și, uneori, se mai și băteau. Dar să admitem că am mai evoluat.
Mircea Popa, zis și Bravo, e de milioane în filmul ăsta. Mutra aia a lui inocentă, de om strivit de greutățile vieții, dar care refuză să se dea bătut chiar merită aplauzele noastre. În loc de asta, mulți i-au dat cu hate. Nu l-au putut utiliza la „Tati part-time” și s-au descărcat pe Bravo.
Un film bun, îl recomand. Și mai recomand ceva, așa, ca exercițiu de stare de bine. Încercați să identificați cunoștințe de la nunțile în personajele din film. Merită efortul…