La scurt timp după ce articolul „Amintiri de Ziua Limbii Române” a devenit accesibil, au și început să curgă mesajele. Nu toate de felicitare, dar eram pregătit sufletește pentru asta, așa că am făcut față fără prea mult efort. Doar că unele dintre mesaje mi-au dat de gândit. Ce am eu cu ăia din sud care vorbește cum vorbește? Că și ei e români și e oameni culți și cultura omului nu stă doar în „esprimarea” impecabilă.
Și, cum spuneam, am stat și m-am gândit puțin și mi-am dat seama că, așa cum am făcut de prea multe ori în viața mea, m-am grăbit să judec. Și mi-am dat seama că ghimpele meu împotriva limbajului cu pretenții de incultură din sud nu e chiar ghimpe, ci e ceva mult mai… mai duios, mai indulgent. Sincer, „esprimarea” asta lipsită de pretenții culturale și complet decuplată de gramatică chiar îmi place. În armată, unde „era” cirezi de prostovani care între timp au devenit Garcea și chiar s-au și pensionat, noi, ăia de la TR – Militar cu Termen Redus, deci oameni cu facultate – numai așa discutam. Chipurile, râdeam de proști. Într-o seară ne-am distrat grozav pe seama unuia care visa să devină sergent major polițai (pe atunci încă nu se inventaseră agenții) care urla după un amic. „Bă, cheile e în valiză?”
Da, era amuzant să purtăm discuții în stil sudic-agramat. Și, la câte schimbări s-au făcut în ultima perioadă în limba română, de ce n-am accepta și existența… Perfectului dezacordat, să-i spunem. E așa de răspândit și de utilizat că nu mai poate fi ignorat. Și dacă nu poate fi corijat, nu mai degrabă îl acceptăm ca atare? Acceptăm moldovenismele, despre oltenisme nu mai vorbesc. Știu o mulțime de profesori de română care fac alergie la „fusăi”, „mă dusei” și altele asemenea. Cică sunt forme acceptate, dar nu literare. Deci există…
De ce nu aplicăm același tratament și construcțiilor de genul „Cheile e în valiză” sau „Nu e periculoase, că e din fer”, „Nu e banii tot în viață”? Lista poate continua la nesfârșit, așa că n-ar trebui să dăm dovadă de cerbicie sau ignoranță, mai ales că acceptarea perfectului dezacordat ar contabiliza mai consistent munca agenților de poliție, deoarece multe dintre procesele lor verbale, contestate în instanță, sunt anulate pe motiv de limba română. Știați că un avocat bun poate desființa un proces-verbal pe motiv de perfect dezacordat? Dar dacă perfecul dezacordat ar fi acceptat…
Sunt o mulțime de lăutari și sportivi care folosesc perfectul dezacordat în vorbirea curentă, inclusiv când doresc să pozeze în exemple de urmat pentru tânăra generație. E păcat ca efortul lor să fie aruncat în derizoriu doar pentru că se presupune că n-ar vorbi corect limba română. Despre politicieni nu mai vorbesc… Dar avem atâția fotbaliști de valoare care, pe lângă faptul că au un vocabular redus, ar rămâne fără cuvinte de-a dreptul dacă n-ar utiliza perfectul dezacordat. Păi nu e păcat?
Prin urmare, cred că e firesc ca existența perfectului dezacordat să fie acceptată. Nu merg până acolo să pledez pentru încurajarea acestui hal de exprimare, sunt sigur că nu e nevoie… Dar, cu ocazia aceasta, se vor îmbunătăți și rezultatele la examenele de Evaluare Națională. Pe care mulți elevi le pică pentru că diriguitorii învățământului se încăpățânează să legifereze modul în care, de fapt, se exprimă cei mai mulți dintre ei. Perfectul dezacordat e viitorul limbii române, ascultați ce vă zic!
P. S. Fotografia e generată cu AI și îl prezintă pe singurul individ care putea face asta cu România lui Educată cu tot.