Tocmai s-a încheiat a treia zi de curs și, sincer, încep să cred că timpul are altă viteză în Praga. Poate pentru că ziua a fost atât de densă în idei bune, încât orele au fugit de parcă aveau oră de sport.
Astăzi am vorbit despre educația viitorului. Dar, spre deosebire de scenariile SF în care roboții predau matematică și elevii plutesc prin clase antigravitaționale, noi am explorat ceva mult mai realist și mai important: cum pregătim copiii pentru o lume în continuă schimbare, pe care nici noi nu o înțelegem complet. Iar răspunsul nu e în manuale, ci în adaptabilitate, creativitate și gândire flexibilă.
Am experimentat metode de lucru în echipă, am învățat să construim proiecte interdisciplinare și să punem accent pe competențe, nu doar pe conținut. Cuvinte mari, dar aplicate cu exemple clare și inspiraționale, din școli care au trecut deja prin transformări reale. Ce m-a atins direct? Ideea că nu predăm doar materii, ci modele de viață. Și că schimbarea în educație începe cu o întrebare sinceră: Ce fel de adult vrem să formeze școala noastră?
Am avut și momente în care ne-am privit unii pe alții și am zis: „Da, și noi facem asta acasă!” – pentru că, surpriză, și școala românească are luminile ei, chiar dacă uneori uităm să le vedem de atâta birocratizare.
A fost o zi de reconfirmare. De regăsire a motivației. Și, poate cel mai important, o zi în care ne-am simțit din nou parte dintr-o comunitate mare, europeană, care nu doar că visează la o educație mai bună, dar chiar lucrează pentru ea.
Iar seara, în sunet de tramvaie și lumina caldă a felinarelor pragheze, mi-am zis: suntem pe drumul cel bun. Și când un profesor simte asta, deja se schimbă ceva și în clasă, și în suflet.