Calitatea învățământului românesc a ajuns într-un asemenea hal încât situația începe să fie recunoscută la nivel oficial. Acum puțini ani, după ce a trimis în școli o circulară prin care, practic, a impus promovarea tuturor elevilor pe motiv de Covid, Monica Anisie s-a lăudat cu promovabilitatea record a anului 2020. De mulți ani nu am mai avut noi așa promovabilitate…
Episodul respectiv e doar unul din categoria „facem învățământul bine, dar numai pe hârtie”. Între timp situația s-a înrăutățit vizibil, a mai intervenit și Iohannis cu România lui educată cu tot, astfel că au început să apară întrebări. Ce se întâmplă cu învățământul românesc? Se duce dracului sau deja a ajuns la destinație? De ce rezultatele la examene sunt tot mai proaste cu fiecare promoție de absolvenți?
Mda, au apărut întrebări și, așa cum e firesc, s-au găsit și vinovați. Și tot în firescul lucrurilor de pe meleagurile pe care ciobanul Bucur își păștea oile, vinovați au fost scoși taman profesorii. Cică nu-și dau interesul, nu sunt bine pregătiți…
Deci nu programa prea stufoasă, de-a dreptul imposibilă, e de vină. Nu subfinanțarea cronică a sistemului de învățământ e cauza – apropo, mai țineți minte ce spunea Anisie despre alocarea procentului legal din PIB pentru Educație? Ea nu are ce face cu atâția bani. Nu nivelul derizoriu la care a fost adus profesorul e de vină și nici lipsa de perspective pentru cei care învață… Nu, nu astea sunt de vină, ci profesorii.
- Românul și sângele de afacerist
- Profesori în Fața Justiției: Când Legea Se Aplică Selectiv în România
- Magazinul cu vocație. Cum să plătești cu sacrificiu și iluzii în învățământul românesc
Profesorii sunt de vină pentru că nu petrec suficienți ani în facultate. Asta e concluzia la care au ajuns niște capete luminate din fruntea universităților. Învățământul preuniversitar se duce de râpă pentru că dascălii au parte de prea puțină pregătire universitară… Dacă nu aș trăi în România, m-aș sufoca de râs. Din păcate, nu doar că trăiesc în Mioritica, dar mai sunt și profesor…
E drept că, pe alocuri, resursa umană din învățământ prezintă unele deficiențe, dar asta nu din cauză că profesorii fac prea puțini ani de facultate. Calitatea contează, nu cantitatea… Sunt multe de spus despre calitatea învățământului universitar din România, dar cu altă ocazie. S-avem iertare, dar cine i-a școlit pe dascălii care nu se prea pricep? Nu cumva universitățile care sunt acum de părere că n-ar strica deloc ca cei care vor să lucreze la catedră să mai bage vreo doi ani de facultate în plus. Așa, să fie specializare…
Marea problemă a resursei umane din învățământul preuniversitar nu este lungimea studiilor, ci salarizarea. Foarte mulți abslovenți de facultate ar face minuni la catedră, dar preferă să-și valorifice talentele în alte domenii unde salariul este salariu, nu bătaie de joc, unde programul de lucru chiar asta înseamnă și unde pot să-și construiască o carieră. De ce să aleagă învățământul? Pentru că au vocație?! Câte lucruri bune se pot cumpăra cu vocație?
Să le cerem să se sacrifice pe altarul educației doar pentru că au vocație? Să le impunem să trăiască din salarii de mizerie cu perspectiva că vor ieși la pensie la șaptezeci de ani? Da, poate nu știați… Dascălii pot să-și păstreze titulatura până la șaptezeci de ani, asta să poată aduna mai mulți bani pentru pensie, pentru că salarizarea e așa cum este, adică mizerabilă. Pensia oricum e mizerabilă, dar dacă stai la catedră până la șaptezeci de ani o să fie ceva mai mare. Asta dacă o mai prinzi…
Nu, nu poți pretinde nimănui să se sacrifice. Nu poți impune sacrificiul… Așa că, singura soluție rezonabilă, e reprezentată de salariile atractive. Vreți oameni cu vocație la catedră? Plătiți-le salarii adevărate. Impuneți lungirea studiilor pentru profesori și o să rămâneți fără dascăli. Deja se întâmplă…