Lăcomia statului nu are limite, iar când vine vorba despre spoliat cetățeanul și încălcat drepturi, profesorii sunt victime sigure.
Nu prea stă în obiceiul meu să mă vaiet – prefer, de regulă, să fiu vocea altora, a celor care nu au curajul să-și strige nemulțumirile -, însă a venit momentul să vorbesc și despre acele acțiuni ale statului care mă afectează personal.
Acum ceva timp, Ligia Deca, ministrul Educației, a anunțat cu surle și trâmbițe că profesorii care au cincisprezece ani vechime la catedră și Gradul Didactic I vor beneficia de reducerea cu a normei didactice de predare. La cerere, desigur; dacă nu ceri, nu primești. O măsură binevenită – numai cine nu a trudit în viața lui pe ogoarele educației nu știe cât de mult se uzează celule nervoase din capetele dascălilor – dar care s-a lăsat așteptată. În momentul de față doar cadrele didactice cu o vechime de douăzeci și cinci de ani și Gradul Didactic I beneficiază de reducerea activității la catedră cu două ore. Asta în cazul în care doresc; dacă nu depun cerere în acest sens se pot trezi cu catedra întreagă. Și catedra întreagă e valabilă și pentru cei care țin neapărată să-și ia ore suplinite… Ai Gradul Didactic I și douăzeci și cinci de ani vechime la catedră?! Dacă vrei ore în plus, ia-ți adio de la cele două ore deducere… De ce? Pentru că așa vrea statul… „Așa prevede legea” cum o să ți se răspundă dacă întrebi de ce.
Statul român e de o rapacitate fără margini. Se lăcomește la cele două ore ale cadrului didactic. Acele două ore care intră în norma „normală”, deși ai dreptul la reducere, după care se socotesc orele suplinite.
Ei bine, în ceea ce mă privește, nu e vorba despre ore suplinite. Nu, nici pomeneală. Nici măcar nu-mi doresc așa ceva și nu din cauză că m-ar da banii afară din casă, ci din motive care țin de vârstă și de consum psihic la catedră. După douăzeci și cinci de ani munciți în învățământ simt nevoia celor două ore lipsă din catedră, chiar o simt. Doar că… Doar că nu am dreptul…
Nu e suficient că Ligia Deca a amânat nepermis de mult aplicarea legii care dădea dreptul cadrelor didactice cu cincisprezece ani vechime (și Grad Didactic I, trebuie să precizez) să ceară reducerea normei didactice, astfel că am acumulat douăzeci și cinci de ani fără să beneficiez de reducere – un calcul rapid arată că am fost lipsit de zece ani în care puteam să beneficiez de reducere. Peste șapte sute de ore neplătite aș putea spune. Nu, nu e suficient… Mi s-a refuzat dreptul la reducerea normei pentru că, în primul an de activitate la catedră – și începutul celui de-al doilea – am fost în armată… Da, am făcut armata. Nu pentru că am dorit asta, ci pentru că așa era pe atunci. Armata era obligatorie, nu se discuta. Am făcut armată pentru că m-a obligat legea….
Ei bine, acum legea nu ține cont de armata mea. Când vine vorba despre solicitat reducerea normei didactice se ia în calcul vechimea efectivă la catedră. Cu alte cuvinte, nici anul ăsta nu beneficiez de reducere. Armata n-ar fi fost o mare problemă dacă madam Deca punea în practică legea cu care s-a tot lăudat; aveam mult și bine peste cincisprezece ani. Dar, pentru moment, armata e o problemă.
M-am așteptat la ceva mai multă înțelegere din partea legii în ceea ce privește trecerea la următoarea treaptă de vechime. Adică douăzeci și cinci plus, că pe urmă nu mai pupi parale în plus pentru vechime la catedră. Ei bine, și cererea asta a primit cu neaprobare. De ce? Legea, evident… Douăzeci și cinci de ani efectiv, nu așa… Din nou, armata e de vină. Acea armată pe care o tot spun, nu am făcut-o pentru că mi-am dorit, ci pentru că mi s-a impus, la fel ca și jurământul militar, apropo. Pentru că așa e legea, nu?
Ce vină am eu că mi-am făcut datoria față de patrie? Una nu foarte mare, de vreme ce sunt penalizat doar cu un an de interzicere a reducerii normei didactice și cu amânarea trecerii la treapta superioară de vechime – și salarizare – până se adună exact cei douăzeci și cinci de ani prevăzuți de lege.
În tot ministerul ăsta de toată jena care cică este al Educației nu s-a găsit măcar un tip cu capul pe umeri care să se gândească și la drepturile cadrelor didactice care au făcut armata? Dacă interesează pe cineva, până în 2007 armata a fost obligatorie, prin urmare încă există mulți bărbați în sistem care se confruntă cu aceeași problemă ca a subsemnatului. Sau poate că, de fapt, există cineva care chiar s-a gândit la cei care au trecut prin armată. S-a gândit și și-a dat seama că e rost de economie la buget. Dă-i încolo pe cei care au făcut armată… Niciun fel de clemență sau înțelegere pentru ei. Le amânăm acordarea drepturilor pentru că asta înseamnă mai puțini bani în buzunarele lor și mai mulți în ai statului.
Acum, că am adus vorba de buzunare, care sunt mai încăpătoare și care mai goale? Evident, cele mai încăpătoare buzunare sunt ale profesorilor pentru că nu au mare lucru prin ele. Însă lăcomia statului este patologică, e de-a dreptul nesimțită. Să te lăcomești la plata a două ore – pe care ar trebui să le țină altcineva și să fie plătit pentru asta – și să amâni acordarea unui drept legal printr-un artificiu legal (sună cam aiurea, dar acesta este adevărul) înseamnă că ești lacom rău de tot. Să refuzi acordarea unui spor – nu foarte consistent, de altfel – la salariu prin amânarea trecerii la o treaptă superioară de vechime printr-un artificiu numit lege e, iarăși, o mârșăvie fără seamăn.
În timp ce alte categorii socio-profesionale beneficiază de drepturi fără număr – acordate tot pe baza legii -, profesorii sunt tratați ca și cantitate dispensabilă. Lasă, vă săturați cu vocație…
Mda, cam asta e atitudinea statului față de drepturile unui cadru didactic. E vorba și despre subsemnatul…
Hai, că m-am enervat… Dacă mă ține mult, data viitoare vă povestesc cum păduchii de la Curtea de Conturi mi-au confiscat o sumă de bani. Tot pe baza legii.