Chiar dacă, la un moment dat, mi-am propus să mă ocup de problemele învățământului românesc măcar câteva minute pe zi, nu mi-a reușit. Pur și simplu nu am reușit să găsesc acele zece-cincisprezece minute pe zi. Chiar nu am reușit. Nu înseamnă că în momentul de față am reușit să termin cu tămbălăul care vine la pachet cu „vocația” de profesor și am timp berechet. Nu, nici pe departe. Doar că îmi place să mă țin de cuvânt și am făcut un mic efort, mai ales că astăzi vremea a ținut cu cei care adoră să tasteze.
Nu are rost să ne ascundem după deget sau orice altceva; învățământul românesc colcăie de probleme care nu pot fi rezolvate chiar de către cei care și-ar dori sincer asta, ce așteptări să ai de la un individ ca Daniel David, care numai să rezolve ceva nu-și dorește. Lui Șocâte îi pasă cât negru sub unghie de învățământ și de dascăli; el e interesat doar să rămână în istorie și se pare că asta i-a și reușit deja, deși nu pentru ceva pozitiv, dar nu contează. Știm cu toții că istoria îi reține mai ușor pe ticăloși decât pe oamenii de treabă. Chiar așa! Calculați și singuri, dacă nu credeți. Câți ticăloși și câți oameni de treabă ați reținut din toată istoria care vi s-a predat la școală sau pe care ați reușit să o asimilați singuri, citind fără să vă oblige cineva. Da, chestia asta cu cititul de bună voie sună cam SF în România.
Revenind la probleme învățământului, trebuie să recunosc că situația în care am ajuns nu se datorează numai celor de la butoane, ci mai sindicatelor, care au bătut palma cu patronatul de la minister. Liderilor de sindicat le merge bine și foarte bine, în timp ce simplii membri de sindicat au doar dreptul de a plăti cotizații lună de lună și… Și cam atât. E cazul să ignorăm cu scârbă restul avantajelor care vin la pachet cu calitatea de simplu membru de sindicat cotizant. Împrumuturi cu dobândă redusă, ajutor pentru anume probleme și alte rahaturi de-astea, cum ar fi „cadoul de Crăciun” de care se face atâta caz pe la sindicate. Ce cadou e ăla pe care ți-l cumperi singur și încă la suprapreț? Cotizezi cu aproape o sută de lei pe lună la sindicat un an întreg și în Decembrie primești două sutare sau chiar mai puțin. Sunt chiar curios cât o să primească anul ăsta membrii de sindicat, deoarece e criză și Bolojan cu Șocâte au declanșat austeritatea. Poate îmi spune și mie cineva, pentru că eu nu mai sunt membru de sindicat și mi-e foarte bine așa. Sunt doar curios, nu mă interesează pentru că mi-aș dori și eu. Personal, pot spune că salariul mi-a crescut imediat ce m-am retras din sindicat. E și ăsta un mod de a-ți mări salariul.
- Prostie și răutate – cum s-a ruinat solidaritatea profesorilor
- 24 de minute de dispreț pe zi
- Șocâte, ministrul care a tăcut când trebuia să protesteze
- Practica pedagogică, îngropată de Șocâte și contabilitatea universitară
- Reforma cu două masterate și zero eficiență
Liderii de sindicat i-au vândut pe dascăli; asta se vede și de pe Lună. Jigodism la superlativ, cum s-ar spune. Nici nu se poate vorbi despre altceva. Dintre toate categoriile socio-profesionale, cadrele didactice au fost cele mai afectate de măsurile de austeritate marca Bolojan, cu implicarea stahanovistă a individului pe mâna căruia a ajuns Educația, respectiv Daniel David, zis Șocâte. De la profesori s-a tăiat – tichete de vacanță și normă de hrană. Profesorilor nu li s-a dat – plata hotărârilor judecătorești s-au amânat iar sau, cum sună mai pompos și mai juridic, s-a dat din nou cu prorogare. Prorogare să fie, că am mai avut de-a face cu așa ceva, prin urmare am cam început să ne obișnuim cu modul ăsta de lucru al ministerului Educației.
Mai grav e că banii pentru plata hotărârilor judecătorești erau deja livrați în conturile inspectoratelor, dar Bolojan a decis că dascălii pot să mai aștepte, doar se hrănesc cu vocație, așa că i-a retras. Nasol e că i-a folosit pentru a plăti pensii speciale și tot felul de tâmpenii, astfel încât sacrificiul impus cadrelor didactice a fost un efort risipit în vânt.
Și, de parcă nu ar fi de ajuns, ministrul Educație nu a schițat niciun gest de apărare pentru cei care trudesc pe ogoarele învățământului, iar asta e, după părerea mea, un act de înaltă trădare. Nu în termeni legali, pentru că nu există vreo lege care să sancționeze astfel de comportamente și apucături, dar moral Șocâtele e cât se poate de vinovat. Orice ministru responsabil, cu capul pe umeri și cu un minim bun simț își apără oamenii, nu-și bate joc de ei, așa cum a procedat Daniel David. Te lupți pentru oamenii tăi și, dacă vezi că nu se întâmplă nimic, că urli în pustie, atunci te duci la Bolojan și-ți prezinți demisia. Pentru că, moral vorbind, Daniel David (da, Șocâte, să nu uităm de treaba cu Șocâtele) e reprezentantul profesorilor în fruntea ministerului, nu unealta lui Bolojan, chiar dacă, analizând pe lege, lucrurile stau cumva invers. Nu poți aștepta reformă de la un individ care-i tratează cu dispreț pe cei aflați în inferioritate pe scara profesională.
Prin prestația jalnică și comportamentul de lacheu, Șocâte a încurajat abuzul lui Bolojan – pentru că a fost vorba de un abuz în cazul confiscării banilor dascălilor. Dacă ministrul nu a protestat, de ce s-ar mai uita Bolo la protestele sindicaliștilor, despre care se știe deja că sunt vânduți cu trup și suflet patronatului de stat?
Banii au fost furați de la dascăli la modul cel mai haiducesc cu putință. În teorie, haiducii furau de la bogați să dea la săraci. În practică lucrurile au stat cu totul altfel. Nu de alta, dar credeți că au existat cretini care și-au riscat viața să facă o astfel de dreptate? În vechime furtul aducea pedepse cu suspendare și nu e vorba din cele cu care ne-au obișnuit magistrații halitori de pensii speciale la vârste fragede. Suspendarea se făcea cu funia călăului.
Dar să revin la Șocâte și lacheismul individului. N-a schițat nici măcar un gest să-și apere oamenii. Nu a protestat nici măcar de formă împotriva samavolniciei comise de Bolojan care, cu fiecare zi ce trece, seamănă tot mai mult cu căpcăunul din poveste, ăla care nu se mai sătura să fure. A acceptat furtul cu aerul unuia căruia nu-i pasă, că doar nu s-a furat de la el. Educația nu are nevoie de reforme – decât reformele în viziunea lui Șocâte mai bine lipsă – ci de o exorcizare, pentru că ceea ce se petrece acum în minister nu e administrație, e posesie. Demonul incompetenței s-a cuibărit la minister și nu se mai dă dus de acolo.
Învățământul românesc se duce la vale în ritm accelerat, dar nu din lipsă de bani, ci pentru că la vârf lipsește coloana vertebrală. Cât timp ministrul îi lipsește verticalitatea, nu e cazul să ne mirăm că profesorii sunt tratați ca niște cerșetori ai vocației. Ce viitor mai are școala când în fruntea ei este un individ care își urăște subordonații și crede că reforma se face doar cu vocație?