Amintiri din concediu. O zi oarecare, pe o plajă din România. Nu spunem care, să nu facem reclamă gratuită. Peisaj relaxat, dar stricat de prostie – pentru că nu ai cum să-i spui altfel – și de elicopterul care se învârtea prin zonă. Un tată mai rotofei și cu figură aparent normală (de reținut că oamenii nu trebuie judecați după aspect, cu după felul cum gândesc. Dacă gândesc) purta o discuție sonoră cu fiul din dotare, un puști de vreo zece-doisprezece ani. Mostră de gândire românească:
– Uite, tati, vezi elicopterul ăla? Dacă ar avea o mitralieră, nu scapă nimeni cu viață de pe toată plaja…
Cuvintele tatălui – care nici măcar nu avea aspect de manelist – au creat un moment de reflecție asupra stării educației și mentalității în România. În timp ce micuțul asculta cu ochii mari, impresionat, părintele lui punea în aplicare un plan de educație bazat pe „strategii de apărare avansate”, oferindu-i lecții neobișnuite despre cum să trăiești în lumea complexă din jur și ce ar trebui să facă pilotul în cazul în care chiar ar avea la dispoziție o mitralieră. Să nu scape nimeni, desigur… Bine că nu era el în elicopter și nu avea mitralieră, că nu știu ce se întâmpla, zău.
Într-o țară unde lecțiile de istorie se transformă în fantasme din trecut (în care noi eram cei mai tari, cei mai viteji, cei mai coreci și inamicii jeguri) iar lecțiile de știință sunt adesea interpretate prin prisma filmelor de acțiune, nu este de mirare că vechile generații încă mai au vise eroice despre elicoptere armate.
Cine e de vină pentru astfel de situații? Societatea? Școala? Răspuns corect: Educația.
Educația… E un cuvânt mai complex decât pare la prima vedere. Asta pentru că implică școală, familie, societate… Când babacul are vise cu mitraliere la elicoptere e clar ce educație oferă odraslei.
Educația românească este, adesea, un teren steril pentru explorare și progres, iar preocuparea pentru mitralierele elicopterelor reflectă un sistem care adesea eșuează să inspire și să cultive curiozitatea intelectuală. Într-o eră în care cărțile sunt adesea lăsate pe rafturile prăfuite, iar strategii „de apărare” devin lecții de viață, nu este surprinzător că bătrânetul (și tineretul) visează la o lume de acțiune în loc de una de cunoaștere.
În concluzie, dacă sistemul de educație nu schimbă urgent direcția, s-ar putea ca următoarea lecție despre elicoptere să fie despre cum să supraviețuiești în fața unei avalanșe de ignorare. Căci, în România, visurile nu sunt întotdeauna despre eroi care înfruntă lumea, ci despre cum să supraviețuiești în fața unei realități pline de mitraliere și cărți neîncercate.