Cine a trăit nemijlocit ultimul deceniu al mileniului trecut își amintește cu siguranță oferta de casete audio care a invadat efectiv România post-decembristă. O invazie care numai bine nu ne-a făcut, dar asta e istoria, nu e cazul să o cosmetiză, să venim cu abureli de genul „a făcut și rău, dar a făcut și bine”. Dacă e să punem răul și binele pe balanță, constatăm că binele nu prea contează. Piratarea casetelor audio – un fenomen cu ramificații nebănuite, ale cărui urmări sunt încă prezente în cultura românească.
Cauza: De ce a explodat piratarea casetelor audio?
România post-decembristă s-a caracterizat, printre multe altele, și printr-un vid legislativ în ceea ce privește drepturile de autor. Practic, după căderea lui Ceaușescu, România a devenit Vestul Sălbatic al drepturilor pe proprietatea intelectuală. Eram așa de inculți încât ni se părea cât se poate de normal să consumăm bunuri pentru care nu se plăteau drepturile de autor, ba chiar făceam o mândrie din asta. Șmecherie românească, cum să nu…
Sărăcia lucie în care am trăit și care s-a adâncit în perioada lui Iliescu a dus la înflorirea fenomenului. O casetă originală costa ceva parale; nu te prea puteai atinge de așa ceva. Noroc cu băieții deștepți care au identificat nișa și au exploatat-o cu nerușinare. Casetele piratate, cu coperte multiplicate la xerox și înregistrate pe dublu-casetofon erau standardul, nu excepția, asta pentru că erau accesibile la preț, chiar dacă pe principiul „Cât dai, atâta face”. Recunosc, am cumpărat și eu astfel de mizerii. Din bombe în care nu se vindea nici măcar o casetă originală; ăsta era nivelul epocii.
Tehnologia accesibilă a favorizat fenomenul. Dublarea casetelor se făcea acasă, cu casetofoane de calitate medie – nici măcar nu era nevoie de ceva foarte sofisticat. Orice posesor de dublu-casetofon putea deveni producător și distribuitor. Recunosc, mi-a trecut și mie prin cap așa ceva. Încă odată, îmi pare rău și mă consolez cu gândul că nu am trecut de la idee la faptă.
Evoluția – De la taraba de trotuar la cultură moca
Anii ’90 – Taraba era standardul, nu excepția. Centrele orașelor erau pline de tarabe cu casete netimbrate. Băieții întreprinzători au făcut averi în timp ce artiștii au început să facă foamea. Muzica rock, jazz sau pop de sorginte națională a încasat o lovitură decisivă. Era genul de muzică ce necesita studiouri scumpe, muncă și investiție. În condițiile date, artiștii nu-și mai puteau recupera investițiile și prea puțini au supraviețuit.
Cumpăna dintre milenii. Un balamuc total de care au profitat trupe gen Azur, Generic și Albatros. „Producția” lor muzicală era ieftină din toate punctele de vedere, prin urmare nu doar că au supraviețuit, dar au și prosperat. Era perioada în care fandoseala supremă era să-ți cânte la nuntă Azur sau Generic. Dacă îți lălăiau ăștia aveai ce povesti la copii și la nepoți. Publicitate gratis, cum s-ar spune. Piratat, dar cu folos.
Prezent. Pirateria audio a băgat în capul publicului românesc că muzica trebuie să fie gratis. O mentalitate care a făcut ca tranziția spre streaming-ul legal să se facă în maniera democrației originale iubite de Iliescu. Adică încet și fără de folos. Românii adoră pirateria. E drept că fac „economii”, dar cu educația ce te faci? Mentalitatea de mocăreală nu e valabilă doar când vine vorba de muzică.
- Reforma educației: promiți, amâni, demisionezi
- Cum s-a scris singură povestea lui Darien – „Și, totuși, era un „el”
- România fără cultură (8) – Pirateria audio
- România fără cultură (7)- Tradiția în veșminte de plastic
- România fără cultură (6) – Înlocuirea cenaclurilor literare cu discoteci de proastă calitate
Răul comis
Profesionalismul s-a dus dracului. Producătorii serioși au cam dat faliment în timp ce băieții descurcăreți au prosperat. Studioul de înregistrări a decăzut până la nivelul garsonierei cu pereți căptușiți cu cartoane pentru ouă. Halal izolare fonică. Să produci și să distribui rahaturi nu cerea cine știe ce investiție.
Sunetul de proastă calitate a devenit standardul pieței. Publicul s-a obișnuit cu paraziți, distorsiuni, sunet înfundat și instrumente ieftine – da, mă gândesc la orga celor de la Azur. De educația muzicală s-a ales praful, iar orga electronică a devenit regele instrumentelor.
Exodul talentelor sau reorientarea profesională. Artiști talentați și-au văzut irosite eforturile și fie au emigrat, alegând să cânte în crâșme decât să se irosească aiurea în țară. Mă gândesc la Adrian Daminescu, un talent colosal, dar care a preferat să muncească în afară decât să fie exploatat în țară pe munca, talentul și banii lui. Apropo de ăștia care behăie că nu vor să fie sclavi la străini. Pe artiști voi i-ați gonit în străinătate, nu au plecat de bună voie. Mai puțin Ștefan Hrușcă, dar ăla e caz aparte. În curând vești și despre el.
Mulți artiști talentați au ajuns să-și câștige pâinea în alte domenii decât în cel în care puteau să performeze. Da, pirateria e de vină…
Cum se mai poate remedia ceva
Spre deosebire de perioada post-Ceaușescu, acum avem legislație. Asta e vestea bună. Partea proastă e că nu se aplică. Românii sunt campioni la piratarea muzicii și nu numai. Mentalitatea că trebuie să beneficiezi fără să plătești încă mai există și poate fi combătută doar cu amenzi și eventual facultate cu executare. Cu vorba bună e clar că nu se poate.
Promovarea formatelor de înaltă calitate pentru a învăța – sincer, în cazul românilor nu se poate vorbi de reînvățare, pentru că nu am fost învățați niciodată – ce înseamnă să asculți muzică, nu să folosești ceva pe post de hărmălaie de fond.
Educația consumatorului e foarte importantă. Românul trebuie educat că plata unui abonament sau a unui bilet nu înseamnă pierdere de bani, ci susținere pentru artist și actul cultural. Mocăngeala e bună, dar doar când păgubașii sunt alții, nu-i așa?
Ministerul Culturii trebuie să bage mâna în buzunar și să subvenționeze studiourile care lucrează cu artiști adevărați, cu instrumente adevărate. Studiourile care merg pe orgă electronică nu au nevoie de subvenții și granturi; încă le merge bine. Mda, și poate se găsește cineva să-i facă lui Nelu Vlad guler din orga celor de la Azur. Metaforic vorbind…
În concluzie, pirateria casetelor a fost moartea clinică a calității în muzica românească. A transformat arta dintr-o profesie respectată într-o formă de bișniță. Remediu nu stă doar în tehnologie, ci în recâștigarea respectului pentru munca intelectuală a artistului. Cam atât am avut de spus…