Tradiția – sau folclorul -în veșminte de plastic e fenomenul prin care identitatea profundă a fost „tunată” pentru a deveni un produs de consum ieftin și golit de conținut. Doar etalare, fără implicare, rezultatul hidos al intersecției între prăbușirea industriei muzicale și modernizarea forțată și de fațadă a satului românesc.
Cauza – de ce s-a plastifiat îmbrăcămintea tradițională?
Sincronizarea cu decăderea muzicii autentice. Păi dacă muzica a luat-o la vale, de ce să nu urmeze același curs și vestimentația tradițională? E un efect de domino; nu poți afecta o ramură a folclorului fără ca celelalte să aibă de suferit.
Un costum tradițional presupune luni de muncă și mii de înțepături de ac, eforturi și investiții care se reflectă în prețul final. Bine, aici intervine și dorința de a da patină de lux sărăciei, dar ăsta e alt subiect. Mai pe scurt, un costum popular autentic presupune investiție, timp, pasiune, presupune artă. Un costum de nylon, cu paiete lipite și motive imprimate la mașină nu costă mare lucru, se produce în serie și e cât se poate de accesibil. Cine câștigă în competiția asta? Țoalele produse în serie.
În trecut, cusăturile despre un costum spuneau multe despre zona de proveniență a acestuia. Ochiul format realiza pe dată dacă e un costum din Oltenia, din Moldova sau din Ardeal, ba chiar reușea să facă și identificarea în interiorul zonei – de Iași sau de Vaslui. În ziua de azi ce ne mai spun motivele cusute pe costumele populare? Nu mare lucru; e doar un amestec de stiluri de un prost gust de-a dreptul grețos.
Majoritatea românilor nu știu să facă diferența între un punct de cusătură și o broderie de mașină. Și chiar dacă știu, nu-i prea interesează. Omul vrea să se afișeze în ie, dar să-l coste cât mai puțin. Ăsta e respectul pentru tradiție.
Evenimente gen „Ziua iei” – mă calcă pe nervi sloganul „Purtăm ie cu mândrie” și activitățile din „Școala Verde” și „Săptămâna Altfel” au crescut masiv cerea pentru astfel de oribilități. Adevărul e că prea puțini își permit să cumpere costume populare autentice, dar chiar sacrificăm cultura în favoarea importului de kitsch? Ei bine, o facem de ceva vreme.
Evoluția – de la cămașa de sărbătoare la costumul de carnaval
Etapa substituției. Materialele tradiționale, din pânză de in sau cânepă au fost înlocuite cu materiale sintetice. Mai lucioase, mai bătătoare la ochi. Lasă că merge și așa, arată mai bine decât vechiturile alea de pe timpul bunicii… Da, uite unde am ajuns.
Faza haosului. Fabricile unde sunt produse oribilitățile de nylon nu manifestă cine știe ce interes pentru studierea folclorului zonelor în care își trimit materia finită. Desigur, aici e și vina celor care dau de lucru unor astfel de fabrici – am în vedere comenzile „ferme” de costume populare. Fabricanții preiau modelele de pe internet, dar fără să studieze simbolistica și răspândirea zonală. Motivele populare sunt amestecate fără noimă; pe aceeași ie găsești modele ardelenești, muntenești, moldovenești. Asta în cel mai bun caz, deoarece există și ii de-a dreptul „internaționale”.
Faza deghizării. E trist, e dur, dar trebuie spus. Trăim zilele în care costumul popular a încetat să mai aibă vreo semnificație și a devenit costum de carnaval. Fermoare, elastice… Astea sunt cele mai mici daune aduse costumului popular.
- Cum s-a scris singură povestea lui Darien – „Și, totuși, era un „el”
- România fără cultură (8) – Pirateria audio
- România fără cultură (7)- Tradiția în veșminte de plastic
- România fără cultură (6) – Înlocuirea cenaclurilor literare cu discoteci de proastă calitate
- România fără cultură (5) – Promovarea vedetelor de carton
Răul făcut
Impactul asupra meșterilor populari a fost nimicitor. Prețul a făcut diferența; un artizan care respectă metodele și materialele tradiționale nu o să poată niciodată face față „ofertei” unei fabrici de costume de carnaval botezate pretențios „populare”. Meșterii autentici sunt din ce în ce mai puțini și mor fără a avea cui să lase moștenirea culturală pentru că piața lor a fost ucisă de plastic și indiferență.
Analfabetismul vizual a atins apogeul. Tot mai mulți români poartă ie, dar câți mai sunt în stare să descifreze alfabetul propriei identități? Un motiv popular nu era doar un desen, era un mesaj. Ce mesaj mai transmite ia de plastic? Că purtătorul ei e… Sincer, mai bine mă abțin.
Care credeți că este mesajul recepționat atunci când oficialități ale statului român sau ansambluri cu pretenții folclorice se afișează peste hotare în țoale contrafăcute? Imaginea țării este una de cultură de adunătură, de țară incapabilă să-și respecte și promoveze valorile adevărate.
Cum poate fi remediată situația?
Certificarea originii și calității se poate face destul de simplu, prin introducerea unei mărci protejate care să garanteze că produsul este realizat autentic și respectă o serie de indicatori de calitate. Se practică și pe alte meleaguri, e cazul să se impună și pe la noi astfel de practici.
Statul ar putea subvenționa producția de pânză de in, cânepă și bumbac de calitate pentru micii artizani, astfel încât prețul final al unei ii autentice să devină mai accesibil pentru publicul larg. Ar putea… N-o să o facă.
Statul poate în schimb să interzică vânzarea de porcării sintetice măcar în locurile cu o anumită semnificație. Avem puține atracții turistice în țară, dar la intrare știți ce se vând, nu? Șerpi de cauciuc, măști de plastic și ii produse pe vapor. Din părți tradiție.
Amenajarea de piețe și inițierea de evenimente dedicate artizanatului autentic; adică spații în care să aibă acces doar creatorii autentici, nu importatorii deștepți. Și că tot veni vorba de importatori, poate că n-ar fi rău să li se impună niște standarde. Dacă românii preferă ii de nylon, măcar să arate cât de cât autentic. Tot la nivel de oribilitate se rămâne, dar ar fi un pas în direcția corectă.
În concluzie, ia de plastic este fast-food-ul identității noastre. Este ieftină, dă o satisfacție vizuală imediată, dar ne lasă subnutriți din punct de vedere cultural. Purtând aceste imitații, nu ne onorăm tradiția, ci participăm la propria noastră ștergere de pe harta culturală a lumii.