Când eram în facultate, unul dintre profesori a făcut o afirmație interesantă. Pe vremea lui Ceaușescu, dacă nu era „Prosport”, mai bine de jumătate dintre români ar fi fost analfabeți cu totul. După 1990 rolul de „alfabetizator” pentru mare a revenit tabloidelor și mizeriilor gen „Infractoarea mov”. Dacă nu știai să citești, dar erai genul care voiai ceva mai mult decât să te zgâiești la poze, „Infractoarea mov” era mai mult decât un abecedar. Genul de abecedar în care o imagine făcea mai mult decât o mie de cuvinte, dar tot trebuia să citești ceva să fie satisfacția deplină.
Cauza:
Foamea de senzațional și setea de cultură ținută în frâu. După 1990 românii au dovedit un apetit de-a dreptul nesănătos pentru partea ascunsă a lucrurilor, pentru senzaționalul ieftin și, desigur, pentru pornografie. Tabloidele au livrat exact asta. Secrete, dezvăluiri, cine s-a cuplat cu cine și face ce face. Cai, chistoale, femei goale, numai că nu pe ecran, ci pe hârtie de proastă calitate. Dar, chiar și așa, hârtia era mai de calitate decât conținutul.
Costul redus a contat, desigur. O revistă culturală presupunea costuri serioase cu echipa redacțională, cu drepturile de autor, avea în spate efort intelectual, pe când „Infractoarea mov”… „România Literară” sau „Dilema” cereau ceva implicare intelectuală și de la cititor, ceea ce nu era cazul tabloidelor. Alea cereau numai instincte primare. Și, dacă mă gândesc bine, e posibil ca prețul să nu fi contat chiar atât de mult. Nu de alta, dar românașul preferă să dea o căruță de bani pe un tabloid care-i pune sângele în mișcare decât pentru ceva capabil să-i destupe mintea.
A contat și prăbușirea sistemului de distribuție culturală. Revistele de cultură depindeau de subvenții și de un public de nișă tot mai sărac. Tabloidele prosperau atât din vânzarea conținutului, cât și din publicitate. Nu prea poți lupta cu gusturile românului, nu-i așa?
Evoluția – De la „Faptul divers” la „Agenda Națională”
Anii ’90. Picanteriile vedetelor. Tot românul era în limbă după „Dallas” și „Sclava Isaura”. Apropo, ăia care nu ați urmărit minunea aia de telenovelă pentru că v-ați născut ceva mai târziu, vedeți că se redifuzează. Nu știu exact unde, am primit mesaje publicitare.
Tot de anii ’90 ține brutalitatea. Reviste și ziare care se concentrau pe crime și aberații conspiraționiste. Semințele băgate sub brazda ignoranței atunci au dat roade de toată lauda; cred că se vede.
Anii 2000 – faza vedetismului de carton. Atenția s-a mutat pe vedete. Alea autohtone, că avea și România potențial. Atunci au fost inventate vedete din nimic, singura calitate fiind cea că apăreau prin tabloide. „Fata de la pagina 5” a fost o adevărată rampă de lansare. Ați cunoscut vreodată o fată de la pagina 5 în carne și oase? Eu știu măcar una… Amețite care nu știau să lege două cuvinte au ajuns vedete de vedete pentru că cineva a văzut potențial în ele și le-a băgat prin tabloide. A urmat etapa platourilor de televiziune, dar asta e altă discuție.
Prezent – digitalizarea tabloidului și tabloidizării. Vedetele s-au mutat pe Instagram, Facebook și TikTok, rețele care s-au dovedit și mai puțin selective decât tabloidele începutului de mileniu. Prostia unora dintre „vedete” e de-a dreptul îngrozitoare, dar asta nu înseamnă că nu au zeci de mii de urmăritori de pe urma cărora trăiesc mai bine decât fraierii care fac facultate și muncesc cinstit.
- Reforma educației: promiți, amâni, demisionezi
- Cum s-a scris singură povestea lui Darien – „Și, totuși, era un „el”
- România fără cultură (8) – Pirateria audio
- România fără cultură (7)- Tradiția în veșminte de plastic
- România fără cultură (6) – Înlocuirea cenaclurilor literare cu discoteci de proastă calitate
Ce rău a produs?
Nu mare lucru, cum s-ar spune. Doar distrugerea ierarhiilor. Tabloidele nu doar că au pe același plan un academician cu o siliconată care și-a arătat dotarea la pagina 5 sau într-o emisiune cu și pentru proști, tabloidele au băgat în capul prostului ideea că părerea lui are valoare pentru că el are faimă. Fernando de la Caransebeș, aia valoare… Apropo, de Mădălin Ionescu ce mai spuneți? Încă trăiește din gloria de altă dată.
Vicierea gustului public… Mă rog, aici discuția poate fi nuanțată. Nu prea ai cum să viciezi ceva ce nu prea există. În Epoca de Aur gusturile publice erau îndoielnice, prost educate. Nu se poate spune că după Învălmășeală am avut gusturi, dar nu le-a trotilat presa de scandal.
Disprețul pentru cultură și educație tot de acolo vine. Mai exact, și de acolo. De ce să înveți, să dai bani pe cărți când poți deveni vedetă pe TikTok sau, și mai rentabil, pe platformele alea pentru adulți. Avem vedete care au făcut pasul înapoi, după ce s-au ofilit pe platforme de profil au ajuns să prezinte știri la televiziuni de garsonieră.
Cum poate fi remediată situația?
O chestie de nivel teoretic, pentru că practic nu cred că se mai poate face mare lucru. Dar putem încerca… Dacă vrem să oferim o șansă culturii, statul trebuie să deschidă baierele pungii și să investească în presă de calitate. Să investească cu adevărat, nu doar să mimeze, așa cum se tot întâmplă. Bani s-au mai alocat, dar nu către cine trebuie.
În școli e nevoie de educație media (Media Literacy, cum îi spune pe alte meleaguri). Da, se practică și în alte țări, dar nu cred că are cineva mai multă nevoie de așa ceva decât noi, românii.
Modelul Paywall. Publicul trebuie învățat să plătească pentru conținut de calitate. Mda, aici chiar că avem o problemă. Românului îi place mocăngeala. Dacă e gratis, nu mai contează cum e, deși ar trebui să ținem cont de raportul preț-calitate. Cât dai, atâta face.
E nevoie și de ceva adaptare la realitate din partea oamenilor de cultură, care trebuie să învețe să își „vândă” ideile folosindu-se de tehnicile moderne de comunicare. E cumva jenant că acestea au fost descoperite și exploatate mai întâi de toți inculții care chiar fac bani din așa ceva, dar mai bine mai târziu decât niciodată.
Cam atât am avut de spus… Ar mai fi multe, dar mă opresc aici. Anul mai are zile…