2 Ianuarie 2026… Al doilea episod a ceea ce se vrea o radiografie a declinului culturii românești. O radiografie în 365 de acte, dar nu una completă, atât de rău am ajuns.
De ce s-a abandonat metafora?
O cultură solidă nu doar că are nevoie de metafore, se bazează pe așa ceva. Metafora e grozavă, stimulează gândirea, imaginația, face să treacă mai mult sânge prin creier, dezvoltă spiritul analitic. Da, e foarte grozavă metafora, însă decodarea ei cere timp, cere anumită pregătire, inițiere, instruire. Sunt capabili românii să mai livreze așa ceva? Nu, din păcate. E drept că și pe alte meleaguri poezia a avut de suferit, dar să ne concentrăm pe ce se întâmplă pe coclaurile unde ciobanul Bucur păștea oile. Metafora a fost alungată din sufletele oamenilor și de educația tot mai precară în direcția literaturii și filosofiei, iar asta a dus la atrofierea ireversibilă a capacității de interpretare. Dacă nu ai referințe culturale solide, metafora devine doar zgomot, în timp ce „banii, femeile, dușmanii” desfată auzul. Ăștia suntem.
Și să ne aducem aminte că după ’89 s-a instalat o foame de adevăr ceva de speriat. Nu a fost ceva rău, ba dimpotrivă, însă a fost de-a dreptul criminal modul în care a fost manipulată această foame de adevăr. Metafora a avut cel mai mult de suferit, fiind percepută de mulți drept instrument al limbajului dublu din comunism. Păi nu erau poeții cei care-i închinau ode Slăvitului? Sincer, nici eu nu i-am avut prea mult la inimă pe poeți. Majoritatea celor la care am avut acces erau proletcultiști de o jegoșenie de-a dreptul slinoasă. Nu puteai avea cine știe ce pretenții metaforice de la ei, așa că după despărțirea de Ceaușescu românii au preferat limbajul direct, chiar dacă era rudimentar. Cerea mai puțin efort de gândire, nu-i așa?
Evoluția – de la poezie la…
Anii ’90. Versul a devenit narativ, iar muzica și literatura au început să descrie realitatea pe care n-ar fi îndrăznit să o descrie pe timpul lui Ceaușescu. Păi pe timpul lui Ceaușescu noi eram cea mai frumoasă, cea mai bogată țară din lume. Să scrii despre sărăcie era permis cu condiția să fie despre acea sărăcie despre care vorbea Zaharia Stancu. Adică sărăcia de pe timpul chiaburilor și capitaliștilor exploatatori, în niciun caz despre sărăcia ceaușistă. În anii ’90 s-a scris și despre așa ceva. Părea să fie bine. N-a fost.
Anii 2000. Românii au descoperit rețelele sociale și s-au aruncat cu capul înainte în virtual. Rețelele sociale au impus o chestie cât se poate de pe placul românașilor și anume mesajul scurt, de tip status. Păi românul e ocupat, nu are timp să citească ceva lung, mai bine citește tâmpenii scurte. Versul trebuia să fie citibil dintr-o răsuflare, ușor de pus la descrierea unei fotografii, ce atâta metaforă? Clișeizarea a fost mult mai simplă decât educația.
Prezent. Versul a devenit pur funcțional, merge bine cu muzica. Care muzică ignoră rima, care e forțată sau inexistentă – „Și afară plouă, plouă/ Și-i trecut de ora nouă/ Noi vorbim cu mare artă/ Despre ună, despre altă”. Marina Voica… Ceva lipsit de calitate mai de la vârful clidului. Versul e folosit pentru a susține un ritm, nu pentru a transmite un gând profund sau un mesaj. Doar cuvinte…
- Iarna nu-i ca vara. Prostia, da
- Reforma educației: promiți, amâni, demisionezi
- Cum s-a scris singură povestea lui Darien – „Și, totuși, era un „el”
- România fără cultură (8) – Pirateria audio
- România fără cultură (7)- Tradiția în veșminte de plastic
Ce rău a produs?
Cred că deja e evident, dar e loc de aprofundare. Asasinarea metaforei a dus la atrofierea gândirii abstracte. Metafora ne învață că un lucru poate fi mai mult decât pare. Fără metaforă gândirea devine rigidă și își pierde capacitatea de a înțelege nuanțele și ironia. Dacă ați văzut seria „Guardians of the Galaxy” cu siguranță personajul Drax the Destroyer v-a făcut să zâmbiți. Ei bine, nu era cazul. Drax e mai român decât vrem să admitem. Lui Drax metaforele îi sunt străine. Și nouă… Drax este un personaj, noi nu.
Sărăcirea vocabularului emoțional e o altă urmare nenorocită a diminuării metaforei. Versul rudimentar limitează capacitatea oamenilor de a-și exprima propriile trăiri. Când singurele cuvinte pe care le ai la dispoziție sunt clișee, viața ta interioară începe să semene cu un clișeu. „Bani, femei, dușmani…”
Ne plângem că suntem ușor de manipulat? Asta știm deja, dar nu e cazul să ne concentrăm și pe cauze? Ne așteptăm de la un individ incapabil să descifreze o metaforă literară să nu pună botul la „metaforele” politice și publicitare? Nu e cazul să avem asemenea așteptări.
Cum poate fi remediată situația?
Urgent, da’ urgent de tot… Lectura critică trebuie făcută cu implicare și responsabilitate. În școală e cazul să se înceteze cu ce mă-sa „a vrut să spună autorul”, întrebare ce ducea automat la învățarea pe de rost a unui comentariu rigid. „Ce îți spune/sugerează această imagine?” e mai potrivit. N-o să vedem așa ceva, din păcate.
Educația pentru metaforă începe în familie. Jocul de limbaj în familie, de el avem nevoie. Trebuie să învățăm să folosim figuri de stil și să evităm răspunsurile monosilabice. Și nu, „te bag în…” sau „mă-ta” numai flori de spirit nu sunt. Sunt clișee; altceva mai bun nu a putut livra spiritul românesc.
Și poate că e cazul să tăcem mai mult, să ascultăm mai mult. Românul trăiește cu certitudinea că ceea ce spune el este important, așa că face eforturi susținute să fie ascultat, când mai de folos i-ar fi să asculte. Ascultați-i pe cei care au cu adevărat ceva de spus, nu pe Anton Hadăr și alții ca el.
Nu în ultimul rând, e cazul ca Ministerul Culturii să se implice în susținerea prin burse, spații de creație, festivaluri și concerte a creatorilor care încă folosesc limbajul metaforic. Publicul trebuie expus la cultură adevărată, nu la miorlăială cu bădița, lelița, portița. Sunt bani pentru festivalul trascăului, al trasului la măsea, sunt bani pentru manele și cântece și dansuri de țopârlani? Păi sunt bani și pentru susținerea culturii adevărate, trebuie doar să fie alocați.
Metafora este „software-ul” care permite creierului uman să ruleze programe complexe de empatie și creativitate. Fără ea, rămânem doar cu un „sistem de operare” de bază, funcțional, dar lipsit de spirit.