Surprize, surprize… Nu v-ați așteptat să-i găsiți pe Plăieși pe lista asta, nu-i așa? Ei bine, să știți că-și merită locul cu prisosință. De fapt, „Plăieșii” sunt unul dintre motivele care m-au determinat – și încă zdravăn de tot – să trec de la idee la faptă. Pentru că vorbim de o kriptonită culturală ceva de speriat.
„Plăieșii”, o trupă din Moldova, dar care și-a găsit balta cu pește în România, reprezintă studiul de caz perfect pentru „folclorul de marketing”, o chestie care nu prea are legătură cu folclorul adevărat, însă așa e vândută. La prima audiție – și chiar și la următoarele pentru publicul neavizat – „Plăieșii” par să reprezinte o alternativă „cultă” la manele și prestații gen Ro-Mania. Dacă ai ceva cultură muzicală… Ei bine, în cazul ăsta îți dai seama că „Plăieșii” sunt exponenții unei simplificări care atinge cote comerciale periculoase pentru autenticitate. Mda, „Plăieșii” sunt mai degrabă „Lotri”.
Cauza: De ce naiba sunt așa de în vogă?
Setea de vibe colectiv, o chestie care s-a dezvoltat în ultimii ani. Nu e ceva rău, ba dimpotrivă, rău e modul în care unii au înțeles să exploateze nișa. Publicul nu mai vrea să asculte o doină complexă – s-a cam săturat de Hrușcă și Tudor Gheorghe -, ci dorește să simtă vocea unei mulțimi. Asta e dorința, asta e nișa, hop și „Plăieșii” cu oferta. Livrează o prestație care se bazează pe unison, adică toți cântă același lucru în același timp ceea ce dă forță interpretării, dar de o sărăcie armonică de-a dreptul jenantă. „Plăieșii” lasă impresia unei adunături de amatori care cântă profesionist, când de fapt lucrurile stau invers.
Mai au și meclele alea de oameni de treabă, cu bun simț. Îmbărcați impecabil, cu atitudine spășită și populară în același timp, „oameni ca noi”, iar forma asta de prezentare reușește să ofere aparența unui contrast de calitate cu vulgaritatea altor genuri. Mda, și nu behăie despre manele, bani și dușmani. Ansamblul e perceput ca un „produs bio”, deși rețeta succesului și prestației e cât se poate de industrială.
„Plăieșii” reușesc să exploateze cu brio nevoia de mândrie identitară a românului. Și pentru că e greu de lucrat cu vârfuri, s-a mers pe facil. Versuri ce ating corzi sensibile – mama, satul, pământul, țărișoara, neamul, dar și hanul Mărioarei, adică patrioți. Partea proastă e că „atingerea la suflet” se realizează prin clișee ce nu cer niciun efort de înțelegere, dar coarda patriotică simte mângâierea instantaneu. Atingere, desigur, dar nu de calitate.
Evoluția – De la ansamblu etnofolcloric la „mașinăria de hituri”
Faza 1. Din multe puncte de vedere, era bine dacă nu era depășită. La începuturi, grupul coordonat de Nicolae Gribincea avea o activitate de cercetare cât se poate de serioasă, scopul declarat fiind recuperarea pieselor uitate. Nu cred că printre acestea se găseau nestemate în versuri gen „Generali, colonei, caporali, plutonei (sic!)” și „Cu cafea îi servea/Îi primea, le dădea/Cu bucățâca fiecăruia”.
Faza 2. Se deschide apetitul pentru parale câștigate ușor. Deja nu mai contează cu ce s-a început. Gribincea și-a dat seama că tezaurul folcloric are o valoare inestimabilă, dar doar în sens spiritual. E mai rentabil să lălăi la cor decât să recuperezi comori culturale. Hai băieții, „Cârnățăi, mititei hei!” și „Cu cafea îi servea”. De aici iese lozul…
Faza 3. Standardizare în toată regula. Păi dacă nu există public cu pretenții, de ce să livreze mai mult. Nu-s fan „Plăieșii” – am și eu mândria mea -, dar asta nu înseamnă că nu-s ascultător pasiv de așa prestații muzicale. Călătoresc mult cu mijloace de transport în comun. „Plăieșii” fac parte din folclorul șoferilor de microbuz. N-ai cum să-i eviți, mai ales după ce unii dintre patroni au interzis difuzarea de manele în mijloacele de transport. Nu se mai ascultă manele, se ascultă în draci „Plăieșii”, ceea ce e cu mult mai rău. Cum spuneam, ascultător pasiv, dar din ăla veteran. N-ați observat că toate piesele marca „Plăieșii” au ajuns să semene îngrozitor de mult între ele? Fără teama de a greși, putem vorbi de un „șablon Plăieșii”. O introducere săltăreață, un text previzibil și un refren care se repetă până te disperă. Asta dacă ai ceva cultură muzicală. Dacă nu ai, „Plăieșii” sunt capabili să distrugă și asta. Mare performanță…
- Ministrul (încă) invizibil și somnul sindicatelor
- Ministerul Educației, ministerul nimănui
- România fără cultură (10) – „Fenomenul” Plăieșii
- Și, totuși, era un „el” – fragment
- Cititorul român nu mai vrea cărți moca. Și e de bine
Dezastrul comis
„Plăieșii” au reușit să distrugă noțiunea de ansamblu vocal. Folclorul autentic de grup – nu vă gândiți la altceva, nebunaticilor, deși consumatorii de „Plăieși” vor rezista cu greu tentației – presupune nuanțe, dialog între voci, contrapunct și multe altele. Vedeți așa ceva la „Plăieși”? „Plăieșii” au adus corul din armată în folclor. Individualitatea interpretului, a nuanțelor, a spectacolului adevărat a fost înlocuită de un volum sonor liniar. Cam atât prestează…
Prestația „Plăieșilor” a aruncat în derizoriu versificarea folclorică, posibil pentru totdeauna. Textele modificate sau compuse de Gribincea sunt de un amatorism feroce, au o lipsă de profunzime metaforică ceva de speriat. Asta să nu mai punem la socoteală faptul că nu au nicio treabă cu viața țăranului. Ipocrizie cât încape. Din punctul ăsta de vedere maneliștii sunt de apreciat. Măcar s-au asumat.
Întreabați o sută de români, mai știți și alte ansambluri folclorice în afară de „Plăieșii”. De fapt întrebarea corectă e „mai știți și alte ansambluri în afară de „Plăieșii” deoarece am stabilit că ăștia nu au nicio treabă cu folclorul. Câți dintre români sunt în stare să spună și alte nume de ansambluri? Știți ce înseamnă asta? Înseamnă că „Plăieșii” au dat cu eclipsare grupurilor cu adevărat autentice, la care arhaismul chiar asta e. Trăire autentică, versuri și melodii autentice. Nu spun că folclorul nu trebuie să evolueze, însă direcția „Plăieșii” e total eronată.
În timp ce „Plăieșii” umplu săli de spectacole, prestează pe stadioane și behăie pe la nunți, ansamblurile tradiționale nu adună spectatori nici cât să umple jumătate din sala de spectacole a unui cămin cultural de la țară. Și de vină nu sunt păstrătorii de folclor autentic, ci „Plăieșii” care au reușit să-și impună mizeria cu pretenții de cultură.
Cum poate fi remediat?
Audiția de manele e mai sănătoasă decât ascultatul de „Plăieșii”. Pe bune. Având în vedere că majoritatea manelelor sunt preluate cu nesimțire din repertoriul balcanic, dacă faci abstracție de versuri, partea muzicală e adesea acceptabilă. La „Plăieșii” ce naiba e acceptabil?
Educație auditivă pentru diversitate. Cam greu de făcut. În casele în care au pătruns „Plăieșii” rar se mai ascultă altceva. Și, dacă se ascultă, e cam din aceeași categorie. Poate pe la școală.
Critica curajoasă. Hai să nu mai lăudăm ce nu merită și să spunem lucrurilor pe nume, să nu mai lăudăm ceea ce nu merită lăudat. Haideți să încurajăm păstrătorii de folclor autentic, chiar dacă asta înseamnă să participăm la spectacole unde-s mai mulți intrepreți pe scenă decât spectatori în sală. E un început în toate, nu ne putem aștepta la săli pline la spectacole de calitate după dezastrul lăsat în urmă de „Plăieși”.
În concluzie, „Plăieșii” sunt un paradox. Pretind că fac educație muzicală și nu numai, dar de fapt exploatează filonul prostului gust. Oferă muzică pentru mase, nu hrană spirituală și, totuși, au reușit să lase impresia că exact asta fac. Reprezintă folclorul de mall în straie curate, cu mutră spășită capabil să livreze o stare de bine, dar care nu are nicio legătură cu autenticul pe care pretinde că îl reprezintă. Superficialitate în haine de preț.