De ceva timp m-am obișnuit ca, atunci când vine vorba despre reforma sistemului de învățământ, să mă întreb cine anume va profita de schimbările cu pretenții reformatoare. Pentru că la asta se reduce mult trâmbițata reformă românească: la a băga bani în buzunarele băieților deștepți pe spinarea fraierilor, iar așa-zisa reformă a învățământului nu face nici ea excepție.
Concret, pentru cei care încearcă dureri de bască pentru soarta învățământului românesc, reformă înseamnă două masterate pentru cei care vor să urmeze o carieră în învățământ. Un masterat de chichi, că așa se face, și unul didactic. Două, nu unul singur… Deloc surprinzător, propunerea asta imbecilă vine de la Cătălin Glava, directorul DPPD de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, într-o dezbatere cu pretenții la Academia Română. Sunt ceva ani de când nu mai dau două parale pe Academia Română, care a devenit doar o adunătură de oportuniști și sinecuriști, dar chestia asta cu două masterate pentru cei care vor să devină profesori e horror rău de tot. Mda, recunosc, mai simplu și mai aproape de adevăr era cretină rău de tot, dar am pretenția că, atunci când fac un efort, sunt capabil să mă exprim decent.



Deloc surprinzător, cum spuneam, propunerea a venit de la un individ din ograda lui Șocâte, Daniel David pe numele lui civil. De la Babeș-Bolyai, că de acolo văd că vine acum lumina în învățământ. Nu destul că Șocâte și-a tras majoritatea consilierilor de la pomenita universitate, care tinde să se transforme într-o puierniță de oportuniști și sinecuriști, acum vine Glava și bagă chestia cu două masterate, că unul nu e suficient.
Pe când discutam chestia asta cu ceva prieteni care chiar știu cu ce se halește învățământul preuniversitar – da, recunosc, nu mă arunc chiar așa la scris, mai bag subiectul la analiza unor indivizi mai lucizi decât subsemnatul – unul dintre ei m-a întrebat:
– Și ce propui? Care ar fi soluția, că la arătat cu degetul ne pricepem toți.
Da, adevărat, la arătat cu degetul și identificat probleme ne pricepem cu toții… Soluția e simplă și nu am inventat-o eu, a fost aplicată cu succes nu cu mulți ani în urmă. Regimul comunist a fost de tot rahatul, dar avea și ceva practici bune care au fost abandonate. Cu ani în urmă, învățătorii erau școliți în licee pedagogice. Cinci ani de zile un copil – că da, era vorba despre copii care începeau clasa a IX-a la 14 – 15 ani – era instruit pentru a deveni învățători. Nu comuniștii au inventat asta, dar au avut înțelepciunea să păstreze chestia asta.
- Practica pedagogică, îngropată de Șocâte și contabilitatea universitară
- Reforma cu două masterate și zero eficiență
- Unde e degrevarea, domnule ministru?
- Invitat la FILIT Iași
- Câte ore pe săptămână lucrează un profesor?
Viitorii învățători erau școliți responsabil de oameni pregătiți pentru asta, adică de oameni care trecuseră pe la catedră în adevăratul sens al cuvântului, nu de păcălici blindați cu doctorate, dar care n-au călcat în viața lor într-o clasă de elevi având catalogul sub braț și o lecție de predat. Nu poți să școlești pe cineva într-o meserie pe care tu nu ai practicat-o. Punct!
Pur și simplu nu poți face asta, adică să-l înveți pe cineva ceea ce nu știi. Și nu, noianul de cărți de pedagogie și metodică nu te ajută prea mult; cea mai mare parte din literatura de specialitate produsă în România este compilată din străinătate, dar fără a fi adaptată la realitățile specifice ale plaiurilor mioritice. E semnată de indivizi cu pretenții de prestigiu, dar cărora le lipsește experiența directă și, din acest punct de vedere, sfaturile femeii de serviciu dintr-o școală de la țară sunt mult mai valoroase decât îndrumările unui universitar cu capul plin de vânturi (am vrut să scriu bășini, dar nu m-a lăsat tastatura).



Revenind la tâmpenia cu două masterate pentru profesori, spun în cunoștință de cauză că mult mai folositoare ar fi practica pedagogică. Un an sau chiar doi, viitorul profesor să beneficieze de îndrumarea cuiva care chiar se pricepe să facă treabă la catedră. Tânărul profesor trebuie trimis în clasă, nu înapoi la facultate, trebuie să ia contact cu realitatea școlii românești, alta decât cea zugrăvită în metodicile scrise de doxați care habar nu au ce înseamnă să fii dascăl, dar au pretenția să-i învețe pe alții.
Un an sau chiar doi de practică pedagogică adevărată fac cât două masterate. Scuze, am scris o tâmpenie… O săptămână de practică pedagogică adevărată e mai folositoare decât șapte masterate didactice așa cum se fac în universitățile din România. Dar să nu fie o săptămână, să fie un an, un an și jumătate, chiar doi… Timp în care absolventul de facultate care visează la o carieră în Educație să lucreze cu elevii, să predea, să asculte, să pună note, să facă tot ceea ce va face ca profesor de sine stătător peste ceva timp. Sub îndrumarea părintească a unui metodist adevărat, nu să fie sclavul unui dobitoc despotic. Îmi pare rău, dar mai știu cazuri.
Desigur, în timpul practicii pedagogice, absolventul să fie plătit. Plătit cu un salariu rezonabil, nu cu minimul pe economie. Îndrumat, ajutat de colegi cu experiență, plătit corespunzător, tânărul va deveni un dascăl adevărat. Ori, în momentul de față, practica pedagogică e total ignorată. Știți care e adevărul despre practica pedagogică? E unul mare, urât și complet ignorat de minister și nu numai… Revin cu detalii în alt post. Azi nu prea mai am timp, am niscaiva teste de corectat. Apropo, e sâmbătă seara. Așa-mi trebuie dacă, dis de dimineață, în loc să corectez, am preferat o excursie în orizontul apropiat.