Sistemul de învățământ din România are nevoie de reforme. Nu încape nicio îndoială în privința asta; e nevoie urgentă de reforme în educație. Reforme radicale, reforme în adevăratul sens al cuvântului, chiar reforme dure, care să taie în carne vie. Oficial, până și geniile din fruntea Ministerului Educației nu doar că admit necesitatea reformelor, dar chiar vor să implementeze așa ceva.
Din păcate, așa cum ne-am obișnuit de când cu reformele Abramburicăi, așa-zisele reforme au făcut mai mult rău decât bine, astfel încât, personal, am ajuns să mă tem mai mult de reforme decât de lipsa acestora. Nu știu cum se face, cum se brodește, că reformele duc din rău în mai rău.
Explicațiile pentru această situație sunt multe și e dificil spre imposibil să le înșirui pe toate. Dar, în principal, vorbim despre lipsa oamenilor capabili să implementeze reforme în sistem. Asta pentru că cei de care depinde reforma nu au experiență directă în învățământ. Vorbim de oameni care în viața lor nu au pășit într-o clasă cu catalogul sub braț, dar care au ajuns să dispună de destinul unui sistem vital pentru supraviețuirea noastră ca țară și ca popor. Pur și simplu nu se face așa ceva, nu se lasă reformarea unui sistem vital pe mâna lipitorilor de afișe, dar uite că exact asta s-a întâmplat în România.
Dar, chiar dacă ar exista oameni instruiți temeinic, capabili să elaboreze și să implementeze reforma, nu există bani, prin urmare ioc reformă. Nu poți face reformă doar din cuvinte, e nevoie de resurse pe care guvernanții nu le vor aloca niciodată. De ani întregi se promite alocarea procentului legal din PIB, dar se dă cu prorogare. Motivații se găsesc, nu asta e problema guvernanților. E criză, oameni buni, moare România dacă nu luăm bani de la Educație.
- Blestem pentru o vacă
- Prima bancă: obsesia părinților și reforma absurdă a Ministerului Educației
- Drama profesorilor navetiști – nici măcar promisiuni neonorate
- Guvernul are bani doar pentru naveta unui singur profesor
- „Nuntă pe bani” – un film ce merită atenție
Însă Ministerul trebuie să marcheze la capitolul „Fă-te că lucrezi, Mircea”. Schema de personal este supergonflată și trebuie justificată, mai ales în aceste zile în care se tot vorbește despre reduceri de personal, așa că s-a venit cu măsuri reformatoare de tot râsul. Cea mai recentă tâmpenie este legată de așezarea elevilor în bănci. Ministerul a venit cu soluții clare: cadrele didactice sunt obligate să schimbe locul elevilor în bănci cel puțin o dată pe modul. De ce nu în fiecare zi? Cine a studiat cât de cât permutările în liceu știe că posibilitățile sunt aproape nelimitate, așa că de ce să nu se profite?
Oficial, e vorba despre combaterea discriminării. Neoficial însă, e vorba de o mare porcărie, care va fi decontată ca de obicei tot de cadrele didactice.
Românii au concepția asta tâmpită că odrasla o să învețe mai bine dacă este plasată în prima bancă încă din prima zi de școală. Dacă românașul ajunge să aibă rezultate proaste la școală, părinții responsabili se reped să identifice cauza. De cele mai multe ori e „nu stă în prima bancă, că am văzut eu că ăia care stau în prima bancă au calificative mai bune”. Pe bune, există o adevărată obsesie cu prima bancă. Dacă la gimnaziu mai este cum mai este, iar la liceu presiunea pentru prima bancă tinde spre zero, învățătoarele sunt de-a dreptul terorizate de părințeii care au pretenția ca odraslele să stea în prima bancă. Rugăminți, implorări, justificări cu probleme medicale, dar pentru care nu există dovezi semnate de specialiști, amenințări și șantaje, încercări de a rezolva cu „atenții”. Tot arsenalul este pus la bătaie, se dau telefoane, se varsă lacrimi, se amenință cu reclamația și mutarea copilului la altă școală unde „există înțelegere”.
Tot tămbălăul ăsta e din cauză că românii au impresia că doar din prima bancă ies genii, iar locul loazelor este în băncile din spatele clasei. Iar Ministerul, în loc să facă lumină în chestiunea asta, vine să toarne gaz pe foc. Pentru că asta face „soluția” Ministerului Educației. Le întărește părinților convingerea că da, prima bancă e cea care contează. Presiunile actuale privitoare la „pusul în prima bancă” sunt pistol cu apă pe lângă ce urmează; nici nu am curajul să mă gândesc. Păi dacă ministerul girează tâmpenia asta cu locul în bancă, e clar că, dacă ești părinte responsabil, trebuie să faci tot posibilul pentru a-i asigura odraslei locul câștigător.
Băi… românilor verzi. Realitatea se prezintă cam în halul următor și știu că nu vă convine, dar asta chiar că nu mă interesează. Copilul vostru nu are rezultate grozave sau are un comportament total deplasat pentru că învățătoarea, în nemernicia ei, l-a plasat în rândul doi sau – nenorocirea-nenorocirilor – în ultima bancă, adică al treilea rând. Nu, copilul vostru are calificativele pe care le are și se comportă așa cum se comportă pentru că-i lipsește educația de acasă. Cei șapte ani de acasă, cum se spune. Locul în bancă este complet neimportant, v-o spun din experiența anilor petrecuți de ambele părți ale catedrei. Vreți ca dascălul să facă docenți din copiii voștri, dar voi personal nu faceți nimic pentru a-i educa. Colaborarea cu cadrele didactice e inexistentă și luați orice sugestie drept afront personal. Din cauză că nu vă implicați în educația propriilor odrasle rezultatele lor școlare și pe linie de disciplină sunt așa cum sunt, nu pentru că învățătoarea „are ceva cu el și l-a pus în ultima bancă”.
Discriminarea e în ochii părinților, nu prea există în realitate, cel puțin nu așa cum sugerează și încurajează Ministerul Educației. Părinții fac discriminare când insistă, uneori dincolo de limita legii, ca odraslele lor să fie plasate în prima bancă, fără niciun de considerație pentru acei copii care, datorită dezvoltării fizice sau problemelor medicale, chiar au nevoie să stea în prima bancă.