Paradoxul suprem al sindicalismului românesc – eșecuri totale, mandate pe viață

România este țara eternului paradox, însă cea mai paradoxală situație din tot ce a zămislit Mioritica se găsește în ceea ce se numește sindicalismul învățământului românesc. O cloacă abjectă unde logica este complet răsturnată. Liderii sindicatelor din învățământ, cei care ar trebui să lupte cu statul-patronat pentru drepturi, au cele mai slabe rezultate din istoria sindicalismului european și nu numai, dar stau cocoțați pe scaune „pe viață”, ca niște dictatori pe care nimeni și nimic nu-i poate atinge.

Paradoxul suprem? Ăsta este, liderii de sindicat din învățământ. Cu cât mai multe cedări, cu atât mai lungi mandatele. Simion Hăncescu (FSLI din 2010, dar în sistem din 1990), Marius Nistor (FSE Spiru Haret, peren ca buruienile), Anton Hadăr, și ăsta un nemuritor – toți au supraviețuit guvernelor, crizelor, dar mai ales eșecurilor cu care s-au soldat „mișcările” lor de protest. Mișcări care nu au adus cine știe ce beneficii pentru sindicaliști, ci doar pentru lideri. Analizați măcar în diagonală declarațiile de avere ale șefilor din fruntea sindicatelor din Educație și o să înțelegeți despre ce vorbesc.

În 2025, când măsurile de austeritate Bolojan au tăiat norme, comasat școli și umflat clasele la 35 de elevi, ce-au făcut acești „eroi ai luptei sindicale”? Au stat cu mâinile în târtiță la finalul anului școlar, când măsurile de austeritate erau cunoscute, în loc să declanșeze greva în timpul examenului de Bacalaureat. De fapt nu să declanșeze, ci să reia greva suspendată în 2023. Că așa au spus – „am suspendat greva, dar putem oricând să o reluăm”. Au reluat-o? Din părți… Au livrat în schimb proteste anemice, marșuri fără impact și amenințări cu grevă care s-au stins ca țigările în ploaie. Au marcat patruzeci și două de zile de proteste la minister, dar fără ca cineva să-i bage în seamă. Rezultatul previzibil? Profesori sărăciți, condiții tot mai proaste, norme de predare mai mari, șomaj și multe altele. Dar liderii? Liderii sunt tot acolo unde îi știm, cu salarii intacte și degrevare totală de la catedră.

Să privim realitatea în față. Ăsta e adevărul, sindicalismul din învățământ e un dezastru. Din 1990 încoace, dascălii au văzut salarii înghețate, subfinanțare cronică, legi făcute pe genunchi și promisiuni care nu au făcut niciun pas către realitate. Greva din 2023? O capodoperă de trădare, profesori au stat în soare săptămâni la rând, au rămas fără bani bani și demnitate, doar ca liderii să suspende totul pe 12 iunie fără referendum real, cu majorări ce nu au fost acordate niciodată. Suspendăm și să ne gândim la copii. Așa, băgăm copiii în față, că la copii se gândește toată lumea.

În 2025, cu proteste la Cotroceni și marșuri, pichetări de ministere și alte instituții, ce-au obținut? Nimic concret – doar comunicate pompoase și poze cu miniștri. Patruzeci și două de zile de proteste și zero rezultate. Greva în prag de examene naționale putea face diferența, dar liderii nu fac așa ceva. Liderii sunt vânduți și îi interesează doar să iasă din funcție cu picioarele înainte.

Rezultate proaste? Da, cele mai proaste din toate sectoarele. Nu există rezultate mai proaste decât cele pe care a reușit să le livreze adunătura de lideri nemuritori. În alte sectoare s-a mai obținut câte ceva. În sănătate salariile au crescut, la fel prin anumite segmente ale administrației publice. Acolo sindicatele mai obțin câte ceva, în educație, doar amânări și iluzii. Și aici intervine paradoxul suprem – cu cât mai multe eșecuri, cu atât mai sigură poziția liderilor. De ce? Pentru că sindicatele sunt cluburi închise, cu alegeri formale, mandate nelimitate și o masă de membri resemnați care plătesc cotizații lunar fără să ceară socoteală.

Sindicatele din educație sunt în realitate un sistem feudal deghizat în democrație. Liderii se aleg între ei, își perpetuează puterea prin rețele vechi și ignoră orice critică. În 2026, când amenință iar cu grevă în luna mai – știind că dascălii nu rezistă financiar mai mult de 2-3 săptămâni – e clar că paradoxul nu doar continuă, dar e și nesimțit. Ei rămân „pe viață”, dascălii cu buzunarele goale și cu un sistem educațional în colaps. E absurd, e revoltător, e tipic românesc, cei mai ineficienți lideri au cea mai lungă viață politică.

Singurele îmbunătățiri ale situației cadrelor didactice din România au venit pe filieră europeană. Înainte să intrăm în UE, salariile erau jenant de mizerabile, iar cei care girau situația erau taman liderii de sindicat. O să detaliez, cu altă ocazie, „mostre” de gândire sindicală. Până atunci… Ce ne facem cu nemuritorii ăștia, ce ne facem?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *