A mai trecut o zi – mai sunt câteva și trece săptămâna, apoi luna – și încă nu știm numele viitorului ministru al Educației. Doar numele, pentru că în rest nu o să mai fie cine știe ce de știut. Nu e cazul să ne facem iluzii; noul ministru al Educației nu va fi decât coada toporului cu care premierul Bolojan va tăia ce se mai poate într-un sistem care a făcut deja sacrificii enorme în condițiile în care alte sectoare bugetare au fost „iertate” de reforme.
Așa cum am mai amintit și cu alte ocazii, la Ministerul Educației este criză. O criză dintr-o categorie aparte, cu care nu ne-am mai confruntat. De fiecare dată când portofoliul ministerial rămânea fără purtător se și găseau specialiștii care să-l pretindă. Acum e pauză. Și liniște… Cel mult câțiva indivizi care spun ce trebuie făcut, dar nu se grăbește nimeni să spună că vrea să repare dezastrul lăsat în urmă de Daniel David. Cel mai vocal, cel puțin din ce am observat, e Daniel Funeriu. Care spune ce ar face el, dar nu s-a oferit să treacă de la vorbe la fapte. La ce idei are în cap, mai bine să rămână la stadiul de trăncănitor. E drept, Funeriu este cel care a pus capăt debandadei de la Bacalaureat, dar asta nu înseamnă că orice îi trece prin cap e de calitate. Omul are niște idei, dar cele mai multe sunt proaste; îi e bine acolo unde este și dacă rămâne locului, o să le fie bine și la alții.
Ilie Bolojan încă nu a avansat un nume pentru portofoliul Educației, deși a vehiculat niște nume. S-au terminat ticăloșii în România? Bine ar fi să fie așa, doar că nu cred… Mă cam strânge în spate când mă gândesc la ce idei are Bolojan despre reforma învățământului de nu s-a găsit ticălosul care să-i facă treaba. Mă strânge și mai zdravăn când mă gândesc la ce urmează după ce-l găsește. Și mă irită enorm lipsa de reacție a sindicatelor.
Să nu ne mai prefacem că nu știm. Strategia e foarte evidentă, prin urmare e de datoria sindicatelor să protesteze, să se opună oribilității pe care Bolojan o pregătește pentru Învățământ. Ori, s-avem iertare, nu prea se aude zgomot din partea sindicatelor. Și nu vorbesc de trăncăneală la televizor, ci de acțiuni concrete, acțiuni capabile să-l întoarcă pe Bolojan din intențiile sale dubioase.
- Ministrul (încă) invizibil și somnul sindicatelor
- Ministerul Educației, ministerul nimănui
- România fără cultură (10) – „Fenomenul” Plăieșii
- Și, totuși, era un „el” – fragment
- Cititorul român nu mai vrea cărți moca. Și e de bine
Propunerea de ministru la Educație ar trebui să vină de la sindicate, nu de la premier. Da, știu, sună cam aberant, nu sună deloc a România educată, dar cam asta ar trebui să facă sindicatele, să propună un ministru pentru sistemul de învățământ. Poate că nu e cea mai potrivită variantă, deoarece am mai avut lideri de sindicat care au ajuns la minister și se știe ce dezastru a lăsat în urma lui ministrul PLM. Pop Liviu Marian, nu vă gândiți la altceva. Dar e vorba de o situație foarte delicată și sindicatele trebuie să își facă treaba și să se opună ca acel ilustru necunoscut – pe care Bolojan îl va găsi până la urmă – să distrugă complet sistemul de educație, iar una dintre măsuri este să propună pe cineva, să demonstreze atât premierului, cât și celor pe care pretind că-i reprezintă, că sunt dispuse să lupte pentru învățământ.
Acum e momentul pentru coloană vertebrală, pentru implicare în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu se va întâmpla acum, n-o să se mai întâmple niciodată. Asta pentru că educația a fost subfinanțată, iar cadrele didactice umilite într-un asemenea hal încât prea puțini dintre tinerii absolvenți de facultate se mai gândesc să-și irosească tinerețea în sistem. De ce să te faci profesor când nu te așteaptă nimic? Nu mai vrea nimeni să trăiască din vocație și să i se spună cu ipocrizie că viitorul țării depinde de sacrificiul lui și nu trebuie să se gândească la salariu, ci la copii. Gândiți-vă la copii, domnilor profesori! De câte ori ați auzit tâmpenia asta? Da, e tâmpenie. Pentru că nu e normal să-i ceri unui om să se sacrifice ani în șir pentru că statul nu e dispus să investească în educație, ba, după toate umilințele, e scos vinovat pentru că nu face performanță fără mijloace.
Dacă sindicatele consideră că mai au un rost, asta trebuie să facă: să iasă din logica negocierii mărunte și să intre, în sfârșit, în logica apărării unei instituții fundamentale. Altfel, vom primi iar un ministru „tehnic”, „echilibrat”, „responsabil”, care va distruge liniștit ce-a mai rămas din școală, cu zâmbetul pe buze și cu aprobarea contabililor de stat. Iar atunci nu vom mai avea nici ministru prost, nici reformă greșită — vom avea doar o educație terminată, administrată corect.