A venit și ziua a cincea. Ultima. Și cu toate că timpul a fost scurt, am impresia că am trăit aici cât pentru o întreagă lună de școală. Ba poate chiar mai mult.
Am intrat în sala de curs pentru ultima oară cu un sentiment aparte. Ca și cum pășeam nu într-un spațiu de învățare, ci într-un album de amintiri care se scria în timp real. Ne-am reîntâlnit privirile, ne-am zâmbit complici și, fără să spunem nimic, știam cu toții că ne vom întoarce acasă altfel decât am plecat.
Azi am vorbit despre impact. Ce lăsăm în urmă, ce luăm cu noi, ce construim mai departe. Iar răspunsurile nu au fost teorii, ci promisiuni. Ne-am făcut promisiuni unii altora că vom duce mai departe tot ce am învățat aici, că vom fi mai curajoși, mai creativi, mai deschiși. Că vom fi acei profesori care inspiră, care întreabă „cum pot ajuta?” înainte de „ce ai greșit?”.
Cei de la organizare ne-au spus „mulțumim că ați fost aici”. Dar, sincer, noi suntem cei care trebuie să mulțumim. Pentru fiecare idee, fiecare discuție, fiecare exercițiu care ne-a făcut să ne uităm altfel la noi, la elevii noștri, la viitorul școlii.
Erasmus+ nu a fost o vacanță. A fost o aventură a cunoașterii, o resetare profesională, o gură de aer proaspăt pentru profesori care vor mai mult decât să bifeze ore: vor să conteze.
Și da, plecăm din Praga. Dar ceva din ea rămâne cu noi. În noi. Poate e amintirea unei cafele băute în pauză cu o profesoară din Estonia. Poate e un exercițiu de grup care ne-a făcut să râdem ca niște copii. Sau poate e doar sentimentul acela că, în sfârșit, nu ești singur în lupta pentru o școală mai bună.
Azi am învățat că schimbarea începe atunci când încetezi să aștepți pe altcineva să o facă.