Chiar dacă atunci când vine vorba despre salarii și alte drepturi dascălii sunt plasați în coada listei de priorități, toată țara se așteaptă ca profesorii să facă din rahat bici. Având la dispoziție doar vocația, cu care nu cumperi nici măcar două eugenii sau un sul de hârtie igienică, cadrele didactice trebuie să livreze generații respectuoase, muncitoare, cu valori solide, capabile să salveze țara de la prostie, corupție și lene.
Sincer, mă cam ia cu dureri de cap când văd câte un individ cu pretenții de înțeleptul satului, când de fapt rolul mult mai potrivit e prostul satului, cum se urlă la niște copii care, de multe ori, nici nu fac ceva urât, „Asta vă învață pe voi la școală?” și pe urmă își așează cușma de oaie pe căpățâna căruntă și privește cu mândrie în jur. Gata, domnule, i-am pus la punct și am dat la temelie la profesorii ăia care nu-i educă așa cum am fost educat pe vremea mea, adică cu bâta, cu statul în genunchi pe coji de nucă și câte și mai câte pedepse demne de Inchiziție.
Da, tot românul are pretenția ca școala să-i educe odrasla, dar prea puțini sunt cei dispuși să accepte un adevăr simplu și brutal, dar atât de ignorat, și anume că educația de bază, educația care contează cu adevărat, se face acasă, în familie, înainte ca puiul de om să intre în școală cu ghiozdănelul în spate. Restul reprezintă corectură, finisaj, eventual reparație, dar cazurile în care poți face reconstrucție de la zero sunt foarte puține.
Când un copil ajunge la clasa pregătitoare și nu e capabil să stea liniștit măcar zece minute, să asculte ce îi spune învățătoarea, când nu vrea să accepte că regulile îl privesc și pe el, nu doar pe ceilalți, avem o problemă. Când copilul nu și-a văzut părinții citind vreo carte și nu știe ce înseamnă „nu”, cadrul didactic nu mai are în față un elev, ci un caz social. Lipsit de autoritate și de instrumentele necesare pentru a corija ceea ce familia a distrus din fașă, cadrului didactic i se cere să facă, așa cum spuneam la început, din rahat bici și să mai și pocnească. Sincer, am văzut mulți profesori reușind asta, însă prețul plătit pentru performanță e enorm.
- Educația – cel mai mare transfer de responsabilitate din istoria României
- Naveta profesorilor și nesimțirea sindicală
- Logica Tâmpită a Liderilor de Sindicat: De la Boicot la Nimic
- Vizită Inspiratoare la Școala Primară St. Margaret College din Senglea, Malta!
- Experiența Erasmus+ în Malta – Ziua a doua: comunicare fără zgomot și provocarea Elevator Pitch
Cum să aibă autoritate un om care nu dispune de niciun mijloc real de constrângere? Notele nu mai contează de mult – nu mai poate loaza că i se scade nota la purtare la opt cât timp la restul materiilor are doar cinci. Nicio sancțiune reală, nicio suspendare care să provoace o reacție pozitivă, nimic. Statul român a distrus orice formă de autoritate școlară, astfel încât părinții au ajuns să dicteze notele și amenință că dau în judecată. Hățișul legislativ e atât de alambicat, iar profesorii atât de lipsiți de drepturi încât sunt scoși vinovați de fiecare dată când vreun părinte trece de la amenințare la faptă. Se cere de la profesori tact, răbdare, dialog constructiv și rezultate, mai ales rezultate. Cu cine să porți dialog constructiv? Cu odrasla unuia care vine să te amenințe că dacă îndrăznești să-i faci rost de corigență te dă afară din învățământ? Cu ăia de la care pramatia a învățat ce înseamnă lipsa de respect și autoritate?
Da, toată lume se așteaptă ca școala să suplinească lipsa educației de acasă, toți vor ca învățământul să facă minuni, deși societatea nu e capabilă să ofere modele de reușită în viață pe baza onestității și educației cinstite, dar în schimb livrează cu duiumul exemple de parvenire crasă. Iar așteptarea asta este de o ipocrizie monumentală, Familia deleagă responsabilitatea sau nici măcar nu-i pasă, statul taie orice instrument capabil să disciplineze, societatea urlă la profesori că „nu mai știu să țină școala”, iar copilul crește convins că lumea îi datorează totul și că regulile sunt opționale. Când iese prost – și nu prea are cum să iasă altfel, vinovatul e mereu același: profesorul. Cel care n-a avut niciodată puterea reală și nici nu a dispus de instrumentele necesare pentru a schimba ceva fundamental.
Vrem generații educate? Păi trebușoara asta începe în familie, acolo se face educația de bază. Dacă la școală trimiți o pramatie și singura ta replică e „eu nu mai am ce să-i fac”, păi atunci nu te aștepta ca profesorii să facă ce n-ai fost tu în stare. Educația de bază o oferi tu, nu altul. Învăța-l pe copil respect, muncă, consecințe, citit, ascultat. Da-i exemplu, nu tabletă, telefon, TikTok și scuze. Fii tu primul educator, nu ăla care arată apoi cu degetul și abia după aia cere-i profesorului să pună capac la o structură deja construită – nu să ridice un castel din nisip cu mâinile goale și cu legea care-i interzice să folosească lopata.
Până când familia nu-și va asuma rolul de primă școală, iar statul nu va reda profesorului autoritatea fără de care educația e doar decor, vom continua să cerem minuni de la oameni dezarmați și să ne mirăm, ipocrit, de ce ne cresc copiii fără repere, fără respect și fără limite. Vom tot asista la un spectacol grotesc – o țară care-și bate joc de dascăli – de la guvernanți la ultimul drojder cu stimă de sine – dar le cere să repare ceea ce statul și părinții au distrus sistematic