Personal, sunt de părere că muzica are un rol foarte important în formarea intelectuală a unui individ. Pe vremea lui Ceaușescu ni se băga în cap că dacă ascultăm un anume tip de muzică – muzică occidentală, deloc surprinzător – o să ajungem doar niște bețivi și niște drogați. Și nu doar că ni se spunea, dar autoritățile luau și măsuri. Era vai de capul ăluia care asculta muzică nepotrivită. Dacă era genul de inconștient care credea în ce învăța la „Constituție”, respectiv că România este o țară care garantează și asigură libertățile omului – pentru idioții cu capul plin de nostalgie care au uitat tocmai ce trebuiau să țină minte Constituția lui Ceaușescu garanta de toate, inclusiv pluripartidismul politic. Și știți cât de pluripartidiști eram înainte de 1990…
Dar să revin la virtuțile formatoare ale muzicii. Acestea există, dar orice monedă are două fețe. Sau, ca la calculatoare, care funcționează pe principiul GIGO. Gunoi Introduci, Gunoi Obții… Uneori lucrurile sunt dezarmant de simple. Asculți muzică de calitate, formația ta intelectuală va fi din categoria superioară. Asculți manele și muzică populară… Ei bine, priviți în jur și vedeți unde ne-a adus muzica creierelor mici.
Zilele trecute treceam prin bazar când urechile mi-au fost de-a dreptul agresate. Recunosc, e vina mea… N-ar fi trebuit să-mi fac de lucru în sectorul dedicat celor pentru care muzică înseamnă mizerie cu pretenții de sonor. Dar aveam treabă în apropiere și nu mi-am imaginat că ceea ce se pretinde a fi muzică populară a ajuns la un nivel atât de jos și de josnic.
Concret? În primele clipe am crezut că am halucinații auditive, că vocile din capul meu au luat-o razna complet și au dat-o pe muzică populară. Din păcate, a fost vorba de ceva cât se poate de real.
Mă-nsurai cu Mona Lisa
Mă-nsurai, da
Mă-nsurai…
Și cânta o duduiță, în stilul miorlăit lansat de Ion Dolăenscu, deci… N-am fost în stare să ascult mai mult.
Greu de găsit jeg mai spurcat decât ceea ce se pretinde a fi astăzi muzică populară. Tot felul de neisprăviți, care n-au în cap mai mult de doi neuroni, au ajuns peste noapte rapsozi populari. Cei mai mulți au o umbră de voce și de-abia sunt în stare să cânte trei note, dar asta nu i-a împiedicat să facă rost de un public și să-și câștige pâinea din lălăială de proastă calitate. După interpret și public, nu e vorba despre altceva.
Credeți că astfel de mizerii sunt ascultate de oameni cu o inteligență măcar la medie? Sincer, nu cred că cineva care are o inteligență peste medie poate asculta așa ceva, dar creierele mici doar cu așa ceva se delectează. Alea din categoria care mai cumpără CD-uri… CD-uri cu muzică cu pretenții populare, că cică așa e frumos și patriotic. Și se mai găsește câte un deștept care, dacă se simte că ai spus ceva de ăia care ascultă muzică de proastă calitate, se și repede să-ți arunce de la obraz:
– Eu nu ascult manele, eu ascult muzică populară…
De ce or fi astfel de oribilități mai presus decât manelele? Nu țin să aflu răspunsul de la „specialiști” deoarece risc să-mi bubuie mintea. Pe vremea lui Ceaușescu să asculți Dolănescu și Ciobanu era cumva de înțeles. Ceaușescu ne voia proști și ne dopa cu muzică populară. Dar după ce Geniul Carpaților a dispărut din peisaj ce scuză mai avem? Ce ne împiedică să ascultăm muzică de calitate, numai bună să stimuleze inteligența și spiritul? Avem acces la muzica întregii lumi, nu doar la miorlăiala lui Dolănescu, și noi, românii, ne încăpățânăm să ascultăm oribilități ca „Mă-nsurai cu Mona Lisa?” Fără doar și poate, era o trimitere la Gioconda, dar una despre care bardul versificator mă îndoiesc că avea habar. O fi auzit și el de Mona Lisa în contextul unei discuții intelectuale la care a fost lăsat pe dinafară și, drept răzbunare, a inventat melodie populară. Ia de aici, popor educat.
Pe timpul lui Ceaușescu riscai pușcăria pentru consum de muzică occidentală. În Coreea de Nord, cea mai nenorocită țară de pe fața pământului, poți fi condamnat la moarte dacă asculți muzică sud-coreeană. Dacă un regim politic se teme de un anume gen de muzică înseamnă că muzica respectivă reprezintă ceva. Ce mecanism diabolic îi îndemna pe românii de acum trei decenii și ceva să-și riște libertatea pentru a asculta muzică adevărată, dar care, iată, îi face pe urmașii lor să se complacă în muzică populară de factură dubioasă și manele?
Evident, chiar și într-o țară civilizată, există ceva elemente cu minte îngustă care ascultă muzica potrivită. Asta intră cumva în sfera normalului. Anormalul apare atunci când consumatorii de muzică de calitate inferioară reprezintă majoritatea.