De ceva vreme mi se atrage atenția că „prea lovești în sindicate” și asta nu e în regulă. Ei bine, tocmai acesta este motivul pentru care trebuie să insist pe treaba asta cu lovitul în sindicate. Dacă stânca dă semne că e pe cale să cedeze sau măcar e „deranjată” de atac, nu te oprești, dai mai departe la târnăcop.
Sindicatele profesorilor nu sunt tratamentul pentru neajunsurile Educației, sunt boala care macină sistemul. Pentru anul școlar în curs s-au anunțat proteste „fără precedent” și care a fost rezultatul așa-ziselor presiuni? Educația urmează să primească un buget cu trei miliarde de lei mai mic față de anul trecut, mult sub procentul legal din PIB. De fapt, Educația primește mai puțin de jumătate din ceea ce îi acordă legea. Ăsta este răspunsul guvernanților la protestele „fără precedent”. Nu doar că nu se primește nimic în plus, dar se mai și taie din ceea ce se dădea până acum. Salarii înghețate, norme de predare crescute, drepturi suspendate, hotărâri judecătorești suspendate și lista poate continua, iar liderii de sindicat behăie că guvernanții își bat joc de profesori.
Să fim clari: profesorii au motive reale să protesteze. Măsurile de austeritate din “Legea Bolojan” – comasări de clase, creșteri ale numărului de elevi, tăieri de burse și transport gratuit – lovesc dur în sistemul educațional deja șubred. Salarii mizere, norme didactice umflate, obligații suplimentare fără compensații – toate astea fac ca un dascăl cu 27 de ani de experiență să ia abia peste 4.000 de lei. Dar liderii sindicali? Ei nu au nimic de pierdut. Au salarii duble, pensii speciale, mașini de serviciu și imunitate la orice reformă. Protestele din februarie – la Cotroceni pe 25, în Piața Victoriei pe 4 – au adunat mii de oameni, dar s-au terminat cu… nimic concret. Guvernul nici nu s-a deranjat să negocieze serios, pentru că știe că liderii au negociat deja în culise, pentru ei înșiși. “Fraierii” – adică profesorii de rând – ies în stradă cu vuvuzele și pancarte reciclate, în timp ce șefii sindicali marchează la capitolul “fă-te că lucrezi”.
Logica lor e de-a dreptul tâmpită: “o luăm cu măsuri progresive” – oleacă de boicot, oleacă de grevă japoneză, oleacă de avertisment de două ore, și abia apoi grevă adevărată. De ce nu direct grevă la BAC în iunie, când ar avea impact real? Pentru că în 2023, când au „suspendat” greva după săptămâni de haos, profesorii nu au obținut mare lucru, dar liderii și-au păstrat pozițiile. Acum, în martie, o grevă inutilă nu face decât să economisească bani la buget, iar în mai sau iunie? “Nu merge așa”, zic ei, ca să nu riște blocarea examenelor beizadelelor cu pretenții. E clar, liderii sunt corupți și știu să-și aranjeze apele, transformând nemulțumirea reală a sistemului în spectacole care nu produc efecte.
- Cine își bate joc de greva cadrelor didactice
- Hristos a Înviat!
- Malta are deficit din cauza educației, România – din cauza lipsei de educație
- În Malta educația e asumată. La noi – festival de miorlăială și amenințări la profesor
- Ce am întrebat eu și ce mi-a răspuns NN Pensii
În realitate, liderii de sindicat sunt cei care își bat joc de dascăli și fac asta de ani întregi. Apogeul batjocurii a fost atins în 2023, când liderii au suspendat greva fără să se consulte cu dascălii, cei care au dus greul protestului extrem. Tocmai când presiunea era mai mare, liderii au căzut la pace cu „inamicul” și au obținut doar promisiuni, dintre toate concretizându-se doar faza cu Prima de carieră didactică. Adică acea „răsplată” pe care guvernanții au fluturat-o pe la nasul dascălilor când a debutat greva. O ofertă la care liderii au percutat corespunzător și au început să negocieze cu membrii din teritoriu – hai, oameni buni, vedeți că Guvernul ne dă ceva, nu punem și noi stop la grevă? Cum poate fi catalogat gestul liderilor? Doar ca bătaie de joc, nimic altceva.
Bătaie de joc a fost și când liderii au închis greva când presiunea era maximă. Bătaie de joc când dascălii au fost chemați zile în șir să protesteze în fața sediilor ministerului și guvernului în condițiile în care e evident că pe nimeni nu interesează să stea de vorbă cu ei. Cu reprezentanții lor s-a vorbit deja, dar în spatele ușilor închise. Bătaie de joc a fost și este de fiecare dată când profesorii sunt chemați la București, din toată țara, să-și strige nemulțumiri pe care nu le ascultă nimeni.
Apropo, zilele trecute Hadăr presta la televizor de la Bruxelles, unde s-a dus să învețe bune practici educaționale. De ce naiba să învețe Hadăr așa ceva în condițiile în care pretinde că e doxa de carte? Omul ăsta mai predă sau doar face parale de la sindicat? Anton Hadăr, liderul Alma Mater, pare mai interesat de excursii europene decât de lupte reale pentru profesori – un exemplu perfect al acestei caste care trăiește pe spinarea cotizațiilor, în timp ce sistemul se prăbușește.
De ce să cotizezi lunar pentru un sistem nenorocit care a moșit o castă de privilegiați ce s-au instalat în funcții pe veșnicie? Eu nu mai sunt de ceva vreme membru de sindicat și mi-e foarte bine așa. Recomand tuturor celor care mai cotizează la bunăstarea liderilor: ieșiți! Opriți robinetul. Reforma în învățământ trebuie să înceapă din interior, cu sindicatele. Liderii lor sunt cea mai nasoală frână împotriva reformei. Până nu lovim mai tare în această stâncă putredă, educația românească va rămâne un cimitir al promisiunilor evaporate, iar copiii noștri vor plăti prețul incompetenței lor.