31 ianuarie și zero răspunsuri

E sâmbătă, 31 ianuarie 2026. S-a cam dus luna, nu-i așa? Statistica rigidă ne spune că s-a dus mai bine de a douăsprezecea parte din an și… Și la Educație nimic-nimic. Chiar nimic. Ieri am dedicat ceva timp reactualizărilor de pe site-urile de știri. Nu fac niciun secret din faptul că am căutat „noul ministru al Educației”. Da, chiar mă interesa știrea asta deși, la drept vorbind, nu am niciun fel de așteptări de la viitorul deținător al portofoliului Educației. Am vrut să mai știu dacă pariul meu – respectiv Sorin Ion – a fost corect. Nu am aflat nimic. Asta pentru că nu avem ministru, chiar dacă luna s-a cam dus.

Nu cu multe zile în urmă am tot fost asigurați că la finalul lunii vom avea nu un câștigător, ci un pion de sacrificiu băgat la înaintare pentru ca Bolojan să nu dea personal cu toporul austerității în bugetul învățământului. Are nevoie de o coadă de topor. La finalul lunii vom avea ministru. Ei bine, e finalul lunii și fiecare minut care trece fără ca măcar să avem o nominalizare clară – s-a discutat, dar nu prea știm cu vine – e un serios motiv de îngrijorare. Dacă nimeni nu vrea portofoliul Educației, e clar că barabula a devenit prea fierbinte pentru ca cineva să și-o asume doar din iubire de Bolojan. Dacă până și Daniel David, care s-a dovedit o unealtă docilă în mâna premierului, s-a oprit în fața unei bariere peste care n-a vrut să treacă, la ce să ne așteptăm de la cel care va accepta fotoliul ce duce cu gândul mai degrabă la scaunul electric?

Pe la colțuri se vorbește de Daniel Breaz. Dacă nu știți cine e, e motiv de îngrijorare. Când, în 2022, a părăsit barca PSD pentru șalupa mai promițătoare de la PNL, Marcel Ciolacu a făcut unele comentarii „Îmi aduc aminte un episod cu dânsul în biroul domnului Dragnea, cum se milogea și îl ruga frumos să fie măcar o lună ministru al Învățământului sau Culturii, ca să poată să mai fie, conform legii, încă o dată rector” (sursa edupedu.ro). Mie cam greu să aștept competență și verticalitate după un astfel de episod. Nu-mi place răzgâiatul de la Buzău, dar la faza asta merită citat.

Dacă am ajuns să validăm caracterizările lui Ciolacu despre oportunism, înseamnă că am atins fundul unui anume sac. Și noi, ca societate, și Bolojan, care scutură sacul, poate iese ce caută. Iar dacă Daniel Breaz este „soluția” salvatoare scoasă din jobenul liberal, atunci mesajul premierului Bolojan pentru educație este unul singur: „Nu am nevoie de un ministru, am nevoie de un complice”.

Pentru că, să fim serioși, de ce a fugit Daniel David, un om care stăpânește arta compromisului total, de această funcție? Simplu. Pentru că a văzut cifrele, a văzut foaia de parcurs și i-a dat cu conștiință de sine. Probabil i s-a pus în față nu un plan de reformă, ci un plan de lichidare. „Restructurare”, „comasare”, „eficientizare” – eufemismele corporatiste preferate ale administrației de la Oradea, care, aplicate în sistemul de învățământ, înseamnă școli închise, norme tăiate și un îngheț bugetar absolut. Bolojan nu caută un partener de dialog, ci un contabil care să nu clipească atunci când taie în carne vie. Dacă-l găsește, îmi pare rău pentru Educație, îmi pare rău pentru România, dar mai ales îmi pare rău pentru mine, ca profesor. Ani și ani am tot lăsat de la mine, am tot cedat, m-am mulțumit cu puțin și deloc în speranța că efortul meu nu va fi zadarnic. Nu aștept răsplata directă, ci doar să văd că se întâmplă ceva bun în sistem. Zadarnice sacrificii, înșelată așteptare.

Ianuarie s-a dus. O doisprezece parte din 2026 a fost aruncată la coș. Urmează februarie și, probabil, numirea unui „breaz” oarecare, dispus să sacrifice viitorul unei generații pentru o poză la Palatul Victoria și pentru avantaje personale. Nu chiar meschine, că azi și trădarea costă, iar educația nu mai e prioritate națională, a devenit o problemă bugetară rezolvată prin tăieri și concedieri. Învățați, că o să vă ajute în viață. Da, mie personal îmi ajuta dacă mă opream la timp cu învățatul.

Dacă portofoliul Educației a ajuns o funcție pe care o eviți ca pe o boală contagioasă, atunci nu mai vorbim despre lipsă de candidați, ci despre lipsă de curaj politic și, mai grav, despre lipsă de respect față de viitor. O lună pierdută nu înseamnă doar pagini rupte din calendar, ci decizii amânate, reforme îngropate și încă o generație pusă pe „pauză” în timp ce politicienii caută un voluntar dispus să își asume nota de plată și rolul de paratrăsnet pentru nemulțumirile din sistem. În educație, vidul nu e neutru, el se umple rapid cu improvizații, iar improvizațiile costă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *