Atunci când am intrat în învățământ, cu mai bine de un sfert de veac în urmă, eram tânăr și optimist. E greu acum, dar o să vină și zile mai bune. Spre deosebire de mulți alții, care au ales să plece, eu unul am ales să rămân. Dacă regret alegerea făcută? Nu aveți idee în ce hal o regret. Chiar nu aveți idee.
Anii au trecut și optimismul s-a topit mai repede decât o să se topească zăpada atunci când o să vină căldura. Singurele momente bune în Educație au fost după ce România a fost în cele din urmă admisă în Uniunea Europeană. Au crescut salariile, dar nu la modul la care trebuia și ne așteptam. Au crescut salariile în raport cu ceea ce se întâmpla în lumea civilizată, astfel încât acum ne permitem să mergem în excursii peste hotare și să ne plătim masa la restaurant. În urmă cu ceva ani, pe vremea când eram elev de liceu, am fost în Franța, pe bază de înfrățire între licee. A fost incredibil, dar și umilitor. Mergeam prin magazine, prin Mall-uri – atunci am aflat ce e ăla mall, dar dacă ne dădeau francezii de mâncare, mâncam, dacă nu… Dacă nu, nu ne era foame, ce era așa de greu de ales?
Salariile au crescut simțitor, dar puterea de cumpărare a rămas scăzută, asta pentru că prețurile din România europeană a reușit să le depășească cu mult pe cele din majoritatea țărilor din Uniunea Europeană. V-am dat, dar v-am și luat; la asta pare să se reducă mentalitatea și modul de lucru al guvernanților.
Una peste alta, a fost bine. A fost, că nu mai este… Putea să fie bine în adevăratul sens al cuvântului, dar a fost bine doar prin comparație. Da, mai bine decât pe atunci când eram plătiți cu șaizeci de dolari pe lună – pe lună, nu pe zi – și nu ne puteam permite să ieșim din țară într-o amărâtă de excursie, să plătim și noi o masă la restaurant sau măcar o amărâtă de înghețată.
- 31 ianuarie și zero răspunsuri
- Educația are nevoie de un ministru, nu de un slugoi
- Cum scăpăm de nemuritorii din fruntea sindicatelor?
- Paradoxul suprem al sindicalismului românesc – eșecuri totale, mandate pe viață
- De ce dascălii plătesc cotizații unor trădători „aleși” pe viață?
Doar că vremurile bune încep să devină amintire. Anul 2025 a venit cu tăieri brutale de venituri și creșteri de normă peste noapte, deși cei de la butoane au promis că așa ceva nu o să se întâmple. Praf în ochi! O manipulare la care sindicatele au participat din plin. Și veștile proaste nu se opresc aici.
Deși Educația a încasat cea mai puternică lovitură din partea austerității – în educație s-a tăiat, nu s-a glumit – se pare că pe dascăli îi așteaptă alte tăieri, alte sacrificii. Ilie Bolojan e decis să ducă „reforma” la alt nivel și e de neînduplecat. Salariile vor fi reduse cu 10%. Tăiate, mai exact, ceea ce e aiurea de tot în condițiile în care profesorii au pierdut deja și până la 25% din salariu. Norma a crescut cu „cel mult două ore”, deși în cazul profesorilor cu Gradul Didactic I norma a fost săltată cu patru ore. Da, chiar așa. S-a întâmplat în cazul subsemnatului și nu numai. Și pentru că treaba să meargă până la capăt, Bolojan s-a gândit că nu ar fi rău să mă lase și fără norma de hrană. Păi dacă tot te sacrifici pentru patrie, de ce să nu mergi până la capăt? Ce mai contează că sacrificiul e impus, nu asumat voluntar?
Așa, ca chestie, mă tot sacrific de când am intrat în învățământ. Pot spune fără teama de a greși că mă sacrific pentru binele patriei de când eram elev pe băncile școlii. Practică agricolă, învățat singur „că cine are de învățat învață oriunde și oricum” și lista poate continua. Nu vreau să las impresia de victimizare, dar nici nu mai vreau să mai fiu exploatat fără rost. Pentru că de la dascăli s-a tăiat fără să li se dea. Ordonanța 15 din 2008 nu a fost niciodată pusă în practică, dar nici nu a fost abrogată, deci, ca profesor, pot spune fără teama de a greși că salariul mi-a tot fost tăiat de optsprezece ani încoace. Se pare că nu e destul, că încă mai este de unde tăia.
10% din salariu. Unde s-a dus mia, ducă-se și suta? Păi dacă de optsprezece ani nu mi s-a plătit salariul legal, ce mai contează că toporul lui Bolojan va mai băga o ajustare? Norma de predare mi-a crescut cu 25%, dar nu și salariul, prin urmare se poate spune că deja mi s-a tăiat cu vârf și îndesat din salariu, dar se pare că nu e suficient. Și măcar dacă sacrificiul ăsta ar avea un folos, o finalitate din categoria „strângem din dinți acum, dar o să fie bine după ce depășim momentul”. Nu o să fie bine. De douăzeci și șase de ani tot aștept să fie bine, mă tot sacrific și binele în Educație se lasă încă așteptat. Acum douăzeci și șase de ani eram optimist, acum pesimismul e cuvântul de ordine. Cu ani în urmă mă bucuram de fiecare dată când vreunul dintre elevii mei alegea cariera didactică, acum mă bucur când aud că părăsesc sistemul, că și-au găsit un alt drum în viață. Mergeți, dragilor, pe drumul vostru, pe drumul pe care nu există nicio catedră. În învățământ nu mai este de trăit, e doar de suferit. Și mai e și de sacrificat. De sacrificat din ceea ce nu veți primi.
În învățământ nu mai este de trăit. A fost greu tot timpul, dar acum e mai rău decât a fost acum treizeci de ani, când salariul debutantului era sub șaizeci de dolari pe lună. Au crescut salariile, dar ce spuneți de prețuri și impozite? Și dacă ar fi doar atât… Reformă nu mai există. Ce se întâmplă în învățământ nu e reformă, e masacru. Și, în aceste condiții, ce rost mai are sacrificiul dascălilor?