Hai să intrăm direct în pâine. Abrupt, desigur, dar nu prea există altă cale.
Cauza – De ce folclorul tinde să se reducă la „bădița, lelița, portița”?
Lenea intelectuală a indivizilor cu pretenții de textieri cu veleități folclorice. Metafora folclorică e dificil de construit și, s-avem iertare, filonul a cam fost secătuit. E dificil, da nu imposibil. Dar de ce să-ți pui creativitatea la treabă când ai la dispoziție trilogia Bădița, Lelița și Portița? Sunt clișee la îndemână și rimează ușor. E drept că nu se adresează urechii avizate, dar noi nu prea avem așa ceva. Românașul care ascultă Bădița, Lelița, Portița are impresia că ascultă ceva tradițional. Nimic mai fals.
Industrializarea emoției. Mda, s-a ajuns și la această etapă. Vorbim de muzică produsă în masă pentru mese de neavizați. E consumată la nunți și cumetrii și livrată de specialiști în chinuitul clapelor de orgă. Important e să livreze dorința de țopăială, nu să acompanieze textul și în niciun caz să educe urechea. Versurile sunt doar umplutură la sârba electronică, e de ajuns să existe, nu trebuie să fie profunde. Bădiță, Leliță, Portiță. Nu e nevoie de mai mult. Textierul are marfa deja pregătită, iar balta „rapsozilor” e plină de pește. Cât despre depozitul de ascultători, e genul de întreprindere ce nu o să ducă niciodată lipsă de materie primă.
Cum de s-a ajuns aici? Televiziunile specializate în difuzarea unor astfel de mizerii au contribuit din plin la exacerbarea fenomenului. Teoretic, au fost create pentru promovarea și susținerea muzicii populare. Realitatea e cu totul alta. Ai bani, ai acces la exran, nu contează că nu ești în stare să legi două vorbe. Dacă e ceva cu Bădița, Lelița, Portița, te-ai scos. Ești tradițional, promovezi foclorul autentic. Ați văzut pe cineva să se lege de Bădița, Lelița, Portița? Am pretenția că sunt deschizător de drumuri la capitolul ăsta.
Evoluția – De la „Miorița” la „Mona de la portiță”
Anii ’90 – Degradarea ireversibilă a calității muzicii populare. Orga electronică a înlocuit taraful. Azur și Generic erau pe val. E drept că Vlad și Ciotoi nu behăiau despre bădiță, leliță și portiță, ci despre Cenușăreasă, Zâna Zorilor, Mona și Claudia, dar acele au fost începuturile. Apropo, cică Nelu Vlad prestează și muzică populară. De dragul documentării am încercat ceva. Regret că nu am făcut-o după beția de Revelion, când chiar aveam nevoie de ceva care să provoace greață.
Anii 2000. Calea deschisă de Azur și Generic nu mai e de multă vreme o cărăruie, e autostradă în toată regula. Diversitatea tematică a folclorului ține de istorie, clișeul este noua modă. Folclorul tradițional avea ceva teme. Nu foarte multe, e adevărat, dar garantat mai multe decât cele patru care s-au impus în noul mileniu: băutura, averea, soacra și dragostea infantilă consumată la portiță între bădița și lelița.
Prezent. Nivelul versificației e sub orice critică. Nu evoluție, ci involuție. Se amestecă teme noi – mașina, banul, patriotismul și străinătatea – cu vechea leliță și portiță. Bădița e ăla care are mașină și face rost de bani. Mai pe scurt, unui hibrid care nu aparține niciunei lumi. Nici măcar parodie nu se poate numi…
- 10 motive să te retragi din sindicat
- Retragerea din sindicat – singura formă reală de protest
- România fără cultură (9)- Invazia folclorului de proastă calitate
- Iarna nu-i ca vara. Prostia, da
- Reforma educației: promiți, amâni, demisionezi
Răul făcut? – Impactul ireversibil asupra identității folclorice
Cu limitele de rigoare, folclorul autentic e un tezaur de înțelepciune, iar înlocuirea lui cu versuri de umplutură se pierde accesul la autentic, la ancestral, la modul de gândire al strămoșilor. Lelița de azi nu mai e personaj, ci chestie de umplutură. Bădița e doar un țărănoi fandosit, iar portița e asociată cu infantilismul.
Educat cu astfel de texte asociate cu o linie melodică lipsită de pretenții, publicul a devenit imun la nuanțe. Adică surd de-a binelea, mai pe scurt și lipsit de metafore. Dacă orga nu bubuie și versurile nu sunt previzibile – ce e mai previzibil decât ceea ce rimează cu Bădița, Lelița, Portița? – publicul „educat” își pierde interesul. Bădița, Lelița, Portița, asta se cere, asta se livrează… Asta e explicația neasumată. Dar publicul cine l-a educat de-a ajuns la nivelul ăsta de îndobitocire?
Cu astfel de versuri, cultura românească are enorm de suferit la capitolul imagine în străinătate. Acest tip de folclor, promovat de televiziuni și care urlă în boxele tarabagiilor la târguri tematice ajunge cel mai ușor la turiști, iar în străinătate ni se crează imaginea unei culturi primitive, a unui popor vesel fără motiv, incapabil de trăiri profunde. Am zis-o și pe asta…
Cum poate fi remediată nenorocirea?
Un prieten mi-a sugerat că n-ar fi rău dacă genul ăsta de folclor ar fi interzis. N-ar fi rău, doar că e ilegal să faci asta și e cazul să ne concentrăm pe soluții cât de cât rezonabile, nu pe chestii pur teoretice. Personal, nu m-ar deranja ca genul să dispară, dar ce te faci cu șoferii de microbuz, categorie socio-profesională dependentă de astfel de coloană sonoră?
Mult mai normală ar fi distincția clară între „Folclor Autentic” și… altceva, că mi-e greu să găsesc o denumire cât de cât definitorie pentru fenomen. Poate că e cazul să inventăm un nou cuvânt sau expresie. În programele tv și radio genul ăsta de râgâieli sonore ar trebui prezentate drept „muzică de petrecere cu influențe etno” – aș mai preciza „muzică de pretecere fără pretenții”, dar nu cred că interesează pe cineva inovațiile mele. De ce să apelăm la etichete? Simplu, etichetarea corectă ar responsabiliza măcar o parte din artiști. Măcar o parte… Pe cei mai mulți nu, dar ar fi un început.
E cazul ca critica etnografică să-și facă treaba. S-avem iertare, dar e cam inexistentă și nu e vorba că nu prea ascultă românii emisiuni de specialitate; cine vrea să asculte așa ceva pur și simplu nu are de unde. Criticii trebuie să își facă treaba, dar se pare că avem așteptări cam mari de la ei. Majoritatea textierilor evită subiectul pentru că din Bădiță, Leliță și Portiță le vin banii. Ups! Am spus-o și pe asta… Ăsta e motivul pentru care nu prea mai avem critică; „specialiștii” s-au dat cu inamicul. Lipsa criticii a permis imposturii să devină standard.
Finanțarea calității. Din nou, apel la bugetul Ministerului Culturii. Bani sunt; cât timp există parale pentru finanțarea zilelor orașului sau comunei, pentru festivalul scuipătorilor de coji de semințe și multe alte mizerii, ar trebui să existe fonduri și pentru susținerea folclorului adevărat.
În esență, acest folclor „de orgă” este un costum popular din nylon purtat direct pe piele. transpiri în el, te zgârie și arată ieftin și de la distanță, nu doar de aproape. Este dovada că am preferat să mimăm tradiția pentru a ne distra facil, în loc să o trăim pentru a ne înțelege rădăcinile.