Așa cum am promis într-un post anterior, astăzi, în prima zi din an, livrez primul editorial din seria „România fără cultură”. Sau ceva pe acolo.
Cultura românească e varză, nu a fost niciodată cine știe ce, dar pe zi ce trece primim noi și noi dovezi că se poate și mai rău. Partea prostă e că încă e loc de mai rău. Partea cu adevărat proastă e că, deși e loc de mult mai bine, tot spre rău ne îndreptăm.
De ce s-a ajuns la așa ceva? De ce cultura românească e în moarte clinică fără șanse de revenire? Ei bine, sunt o mulțime de motive ce se cer disecate pentru că, înainte de a oferi un tratament, e nevoie să știm ce anume ne-a îmbolnăvit cultura.
Pentru început – trebuie să existe un început – mă voi apleca asupra unei cauze ce refuză să dispară din peisaj, ceea ce spune multe despre boala de care suferim.
La puține luni după ce Ceaușescu s-a retras din viața politică, pe la Televiziunea Română ce se pretindea a fi liberă s-a difuzat întrebarea unui telespectator foarte nedumerit. De ce nu se dă la televizor și muzică orange. Oranj, cum a spus prezentatoarea. Pentru cei care nu mai știu cum stă treaba cu muzica aia, era vorba despre prestațiile Azur, Generic, Albastros și alți sateliți de o jegoșenie perfectă. Chiar așa, jegoșenia poate fi perfectă.
Răspunsul de atunci mi-a rămas adânc întipărit în memorie. Pentru că muzica aia gen Azur nu era considerată muzică adevărată, era ceva lipsit de pretenții culturale. Câtă dreptate a avut…
Cumva, era o discrepanță totală între afirmația prezentatoarei și realitatea românească. Televiziunea Română, așa coruptă și spurcată cum era, s-a încăpățânat să nu difuzeze cei mai îndrăgiți artiști ai acelor vremuri: Nelu Vlad și Dan Ciotoi. Azur și Generic erau formațiile ascultate în draci pe toate drumurile – la modul cel mai propriu, deoarece șoferii de autobuz au reprezentat un vector de „cultură” foarte agresiv. Unde credeți că am auzit pentru prima dată „Se mărită Mona mea”? În autobuz, desigur.
Azur și Generic… Puține lucruri au produs atât de mult rău ca cele două așa-zise formații de muzică. Care muzică?
- 31 ianuarie și zero răspunsuri
- Educația are nevoie de un ministru, nu de un slugoi
- Cum scăpăm de nemuritorii din fruntea sindicatelor?
- Paradoxul suprem al sindicalismului românesc – eșecuri totale, mandate pe viață
- De ce dascălii plătesc cotizații unor trădători „aleși” pe viață?
Cauza succesului fulminant (nu e nicio exagerare în asta) de care s-au bucurat mizerii ca Azur și Generic?
De la bun început trebuie precizat că succesul Azur&Generic nu a fost ceva întâmplător, ci consecința unui vid cultural și nevoii de evadare atât de prezente în societatea comunistă. Ne place sau nu, comunismul a dat o mână de ajutor la escaladarea unui fenomen anticultural de proporții. În anii ’80 muzica acceptată de comuniști și difuzată la radio și tv era rigidă, patriotică și sterilă ca divertisment. Mai pe scurt, muzică de rahat. Curios și nu prea e că rahatul a generat un rahat mai mare. Guvernarea venea cu muzica patriotică, cu cântece de pupat în cur conducătorul iubit. Azurii și Genericii veneau cu povești de dragoste, viață de noapte, aiureală ieftină, dar care a prins având în vedere ce oferea meniul oficial.
Apariția orgilor electronice a permis producția de muzică ieftină din toate punctele de vedere. Nu mai aveai nevoie de orchestră pentru a scoate un hit, era de ajuns o orgă și un „specialist” ce funcționa pe bază de trascău la care se adăugau unul sau doi chitariști la care talentu era furnizat tot de trascău și gata formația. Pe bune, ați văzut ce față de drojder are unul dintre chitariștii de la Azur?
Azur și Generic veneau și cu limbaj comun, mult mai accesibil decât limba de lemn din epocă. La naiba cu filtrele intelectuale, cu limbajul de poeți. Limbajul mahalalei, asta a prins cel mai bine. Oamenii s-au simțit reprezentați de așa ceva, semn că amărâta de cultură era deja în gravă suferință. A, și mai erau melodiile cu dedicație. Păi ce amețită cu numele de Mihaela nu tresărea de încântare când își auzea numele behăit de Dan Ciotoi? Sau care Claudie nu s-a simțit băgată în seamă când îi „cânta cântecul” Nelu Vlad? Șarlatanii muzicii au știut pe ce buton să apese și au avut succes.
Evoluția fenomenului:
Anii ’80 au fost anii clandestinității. Muzica se asculta pe casete multiplicate artizanal, fără pretenții de calitate. Desigur, au existat și excepții. Știu boi care au tras Azur și Generic peste Modern Talking și Abba, așa de valoroși erau Vlad și Ciotoi. Era o formă de rezistență anticomunistă prin kitsch. Halal rezistență”
Anii ’90 – anii „consacrării”. Mda, ghilimelele puteau să lipsească, pentru că a fost vorba de consacrare în adevăratul sens al cuvântului. Consecințele au fost mai nasoale, dar asta nu a interesat pe nimeni. Azur și Generic au început să behăie pe stadioane, i-au făcut pe români să le fredoneze hiturile, dar i-au și îndobitocit muzical. „Mona”, „Zâna zorilor”, „Lanțul de iubire” au devenit imnuri naționale. Prea puțini români erau în stare să recite prima strofă din imnul de stat, dar în schimb erau capabili să cânte fără greș „Cenușăreasa” după prima audiție.
Anii 2000 – Moștenirea. Aka manelele moderne. Dacă vă agasează manelele, acum știți cine au fost bunicii lor. Azur și Generic.
Ce rău au făcut? (Impactul asupra culturii)
Mai țineți minte asteroidul ăla care a dus la dispariția dinozaurilor? Ei bine, despre asta e vorba. Comparativ vorbind. Azur&Generic i-a cam îngropat pe lălăitorii comuniști – o explicație cât se poate de străvezie pentru nostalgia unora ca Tudor Gheorghe și Dida Drăgan, că dacă nu era Revoluția ei încă mai erau valabili.
Dincolo de asta, formațiile astea mizerabile au dus la erodarea discernământului cultural, au obișnuit publicul cu structuri muzicale previzibile și repetitive, cu „efecte” de orgă și behăială sonoră. Creierul nu mai e stimulat să caute complexitate armonică, gusturile muzicale s-au perimat. Manelele ne-au invadat pe un teren bine pregătit de această Coloană a cincea încolonată în spatele Azur și Generic.
Nu e de ignorat nici standardizarea mediocrității, care din excepție a devenit regulă. Ce studii, ce Conservator, ce muncă pe brânci și mai ales, ce respect pentru public? Bagi efecte de orgă, doi chitariști puturoși, un toboșar de decor și gata formația. Sigur, o să spuneți că și pe alte meleaguri formațiile au cam tot aceeași structură. Da, dar ce livrează ăia și ce livrează păcălicii noștri?
Cum poate fi remediat dezastrul lăsat în urmă de Azur, Generic și gașca de sateliți?
Remedierea nu presupune interzicerea acestui gen, deși cred că ar merita. Poate cu mai mult folos ar fi ca Vlad, Ciotoi și restul găștii să fie puși să plătească impozite reale pe ce au câștigat. Asta nu ar repara răul făcut, dar măcar bugetul s-ar mai echilibra.
Remedierea presupune educație muzicală de calitate încă de pe băncile școlii. Audiție muzicală de calitate. E cam dificil de făcut în condițiile în care elevul vine de acasă cu gusturi muzicale gata formate. Mocanu, Uraganu și altele asemenea. Cam greu de reeducat. Gustul muzical se formează de timpuriu și aici intervine familia. Dacă părinții au fost ascultători de Azur și Generic e cam greu de crezut că odraslele vor asculta muzică adevărată.
Finanțarea alternativelor – statul ar trebui să subvenționeze parțial sau total accesul la muzică de calitate. Concerte de jazz, muzică clasică, rock… La câte parale se toacă aiurea pe cultură, banii băgați în concerte chiar ar merita investiția.
Nu cred că ar fi rău ca anumite posturi de radio și televiziune să dispară din grilă. Și nu invocați treaba aia cu libertatea, pentru că aici vorbim de libertate prost înțeleasă și cretin aplicată. E nevoie de ceva standarde lirice, nu doar de „artiști îndrăgiți”.