A patra zi. În mod normal, după patru zile de cursuri, oricine ar începe să simtă oboseala. Ei bine, nu e cazul aici. Dimineața a început cu aceeași nerăbdare ca în prima zi, poate chiar cu mai multă – pentru că acum, în sala de curs, nu mai suntem niște participanți din nouă școli diferite, ci o echipă care respiră același aer al educației vii.
Ce înseamnă să fii profesor în Erasmus+, în Praga? Înseamnă să înveți cu zâmbetul pe buze, să descoperi metode moderne într-o atmosferă care te face să uiți de presiuni, deadline-uri sau planuri-cadru. Înseamnă să te bucuri că în jurul tău sunt oameni care simt și trăiesc educația cu aceeași pasiune, fie că vin din Finlanda, Grecia, Spania sau… Blândești, Botoșani.
Am explorat astăzi modalități de integrare a inteligenței emoționale în predare. Și, între noi fie vorba, nimic nu mi s-a părut mai relevant decât această idee: „un profesor care știe să se înțeleagă pe sine va ști cum să-l înțeleagă pe elev.” A fost o lecție despre empatie, despre ascultare activă, despre cum să creezi acel spațiu magic în care elevii încep să vorbească… cu încredere. Nu doar să răspundă.
A fost și ziua în care am simțit ce înseamnă, cu adevărat, să faci parte din Europa educației. Erasmus+ nu e doar un program de mobilitate, ci o punte între lumi, între școli, între vise. Ne-am simțit cu toții nu doar profesori care se formează, ci ambasadori ai unei schimbări reale.
Iar Praga? Praga își vede de ale ei, frumoasă și impasibilă, cu tramvaie grăbite și poduri vechi, ca și cum ar ști că aici, undeva între două clădiri istorice și o cafenea cochetă, niște profesori români pun la cale viitorul unor copii care merită mai mult.
Și dacă cineva m-ar întreba ce am învățat astăzi, răspunsul ar fi simplu: să nu uit niciodată de ce am ales să fiu profesor.